De cine ascultăm?

Pe când eram copil oamenii luau ca de la sine înțelese o mulțime de lucruri cu privire la ascultare

Îți ascultai părinții.

Nu făceai gură în clasă.

Mergeai la biserică și nu trebuia să te târască vreun părinte.

Acceptai că unele lucruri sunt greșite sau rele: divorțul, de pildă.

Toată această ascultare însemna o MARE libertare practică. Cei patru copii din familia mea livrau ziare și adunau lunar chiar ei banii. Ne simțeam stăpânii orașului. Alături de fratele meu eram și stăpânii pădurilor. Avem la școală o pauză la prânz de o oră pe care o puteam folosi cum vroiam, inclusiv să plecăm de la școală. Jucam jocuri inventate de noi, cu reguli proprii. Puteai trece prin curtea oricui, doar să nu zăbovești acolo sau să mergi pe lângă casă. Oamenii își lăsau mașinile cu cheile în contact când se opreau la magazin. Oamenii își lăsau noaptea ușile închise. Ascultarea e fundamentală pentru societatea umană.

Problema nu este să nu asculți niciodată, ci cui, ce și pentru ce să faci ascultare.
Dacă te rupi de autoritatea lui Dumnezeu, atunci te transformi într-un găgăuță care va asculta de autoritatea diavolului.
Dacă nu-ți asculți părinții, atunci vei asculta de poliție, de tribunal și de asistenți sociali.

Dacă nu te pleci în fața înțelepciunii trecutului, ești o pradă ușoară pentru manipulatorii din industria amuzamentului și pentru orice modă stupidă gândită de stăpânii din umbră. Ești lemmingul emancipat care merge alături de alți lemmingi spre marginea prăpastiei.