De ce au succes copiii chinezi?

„Chinezii din America sunt suprareprezentați în universitățile de elită ale țării”, susțin Yong Zhao și Wi Qiu. Copiii iau note mai mari la testele de matematică SAT și au o pondere disproporționată în rândul elevilor meritorii.

Un studiu recent a relevat că asiaticii americani depășesc toate celelalte grupuri etnice la matematică și științe. (Else-Quest et al 2013)

Cum poate fi explicat acest lucru? Contrar credinței populare, aceasta nu se întâmplă din cauza IQ-ului ridicat înnăscut pe care îl au chinezii.

James Flynn a analizat studiile din trecut cu privire la realizări și IQ și a descoperit că reușitele chinezilor pot fi explicate prin factori culturali.

Așadar, care este secretul?

Profesorul de drept de la Yale, Amy Chua, spune că este vorba de parenting. Mamele chineze cresc copiii mai capabili și mai performanți la nivel academic pentru că sunt mult mai exigente și stricte decât mamele occidentale.

Are dreptate Chua? Există câteva dovezi în favoarea tezei sale. Știm, de pildă, că părinții care aplică standarde înalte tind să aibă copiii mai buni la școală. Este, de asemenea, limpede că părinții chinezi tind să petreacă mult mai mult timp în a-i obliga pe copii să studieze, să exerseze și să reușească.
Dar diavolul se ascunde în detalii și mulți critici doresc să știe practicile specifice pe care Chua le descrie într-un articol polemic din Wall Street Journal și în cartea sa autobiografică Battle Hymn of the Tiger Mother.

Aceste practici – care includ amenințarea cu pedeapsa și foarte mult control psihologic – aduc a parenting autoritar, și reprezintă o abordare a educației care nu este în mod obișnuit asociată cu cele mai bune rezultate academice și emoționale. Cele mai bune rezultate sunt de obicei puse în legătură cu un stil diferit: parentingul autoritativ (în care autoritatea se îmbină cu căldura).

Așadar, nu este sigur că metodele lui Chua sunt la fel de eficiente pe cât crede ea, iar cercetările mai recente întăresc această concluzie. După cum am scris undeva, un studiu nou corelează „parentingul tigru” cu rezultate academice mai modeste și cu o adaptare emoțională mai precară (Kim et al 2013)..

Și totuși cum pot fi explicate realizările chinezilor? Decenii de cercetare sugerează că există două avantaje pe care le au copiii chinezi, și ele au puțin de-a face cu autoritarismul. În primul rând, părinții pun accentul pe efort, nu pe abilitățile înnăscute. Apoi, colegii se susțin unii pe alții când trag din greu la școală.

Munca și credința că munca va fi răsplătită reprezintă un ingredient cheie al succesului chinez. Chua argumentează puternic în favoarea acestei idei. Nu îi lasă niciun moment pe copiii ei să creadă că nu pot reuși.

Iată în continuare un rezumat al tezelor controversate susținute de Chua.

Autoportretul unei mame chineze

Amy Chua este fiica unor imigranți chinezi în SUA. Părinții săi, spune ea, erau „extrem de stricți, dar foarte iubitori”. Ea a încercat să-și crească la fel copiii.

Ce înseamnă asta? Chua oferă niște exemple specifice.

De pildă, Chua spune că nu le dă voie niciodată copiilor săi să-și aleagă locul de joacă, să se uite la televizor, să participe în piesele de teatru de la școală, sau să-și aleagă activitățile extra curriculare. Copiii nu au voie să aibă note mai mici de A sau să nu fie primii la orice materie cu excepția sportului și a teatrului.

Când fetița sa de șapte ani nu a reușit să cânte o piesă nouă la pian, Chua a forțat-o fără întrerupere. „Am amenințat-o că nu va mai primi prânzul și cina, că nu va mai primi cadouri de Crăciun și Hanukkah, că nu va mai avea o petrecere de ziua ei în următorii patru ani. Când tot continua să greșească, i-am spus că singură își face rău pentru că în secret se teme că nu poate să reușească. I-am spus să înceteze a mai fi leneșă, lașă, mulțumită de sine și vrednică de milă.”

Chua a forțat-o pe fiica ei să exerseze până târziu în noapte, interzicându-i până și mersul la baie. „Casa se transformase într-o zonă de război și mi-am pierdut vocea țipând la ea, dar cu toate astea părea să nu existe niciun progres și chiar și eu am început să am dubii.”

Apoi, într-un final, fetița a reușit. A învățat să cânte bucata muzicală și dorea să o cânte din nou și din nou. Iar conflictul emoțional a dispărut. În acea seară, fetița a venit în patul mamei sale, a luat-o în brațe și s-a cuibărit acolo.

Pentru foarte mulți, această poveste este tulburătoare. Abordarea lui Chua pare dură și ineficientă. Dar Chua a avut rezultate și accentul trebuie să fie următorul:

Spre deosebire de mulți părinți occidentali care ar fi dat înapoi, convinși că nu este pregătit sau abil copilul ca să învețe noua piesă la pian, Chua credea că fetița sa poate. Însă nu va putea învăța piesa dacă nu va depune mult efort, iar acel efort nu va surveni dacă fetița nu va fi forțată.

Ce îi ajută pe copii? Să aleagă ei pentru ei sau să fie împinși spre realizări care îi vor recompensa mai târziu în viață? O abordare mai indulgentă ar putea părea că se îngrijește mai mult de copii. Dar după cum argumentează Chua, stilul său de parenting indică o preocupare pentru bunăstarea pe termen lung a copiilor.

„Chinezii cred că pentru a-i proteja pe copii, cel mai bine este să-i pregătești pentru viitor, arătându-le de ce sunt capabili și înzestrându-i cu abilități, deprinderi de muncă și încredere în sine pe care nimeni nu li le poate lua.”

Ceea ce nu înseamnă că parentingul chinez este mai bun. După cum menționează Chua în cartea sa, una dintre fete s-a revoltat, iar Chua a trebuit să își adapteze metodele. „Sunt conștientă de limitările acestui model – că nu acordă suficient spațiu alegerii personale, că nu ține cont de personalitățile individuale ale copiilor…”
Dar Chua se agață de premisa sa fundamentală. Dacă vreți să știți de ce reușesc copiii chinezi, este datorită tipului de parenting descris mai sus (…)