Unde sunt palatele din trecut?

Nimeni nu mai este în stare să construiască astăzi un palat decent. Recunosc că nu este cea mai mare problemă a vremurilor noastre, dar trebuie că e ceva simptomatic economic sau cultural.

Prima mea reacție când l-am văzut pe președintele Erdogan la baza scărilor palatului său din Ankara, despre care se spune că este de câteva ori mai mare decât Versailles, a fost să râd (nu sunt un plătitor de taxe turc). M-am gândit că este un platou de filmare, care va fi demontat când se va termina filmul. La Hollywood sau chiar la Las Vegas le fac mai bine. Cel puțin sunt mai amuzante. În ceea ce îi privește pe ienicerii pe care domnul Erdogan îi folosește în scopuri ceremoniale, orice scenograf de provincie s-ar rușina de lipsa lor de autenticitate flagrantă.

De ce nu se mai poate construi astăzi un palat decent? Pe vremuri credeam că, cel puțin parțial, răspunsul are de-a face cu prețul muncii. Chiar și în cele mai rele despotisme (iar cel al domnului Erdogan este abia la început) trebuie să-i plătești pe muncitori mai mult decât un simplu salariu de supraviețuire. Salariile ar trebui să le acopere telefoanele mobile, de pildă. Ceea ce înseamnă că decorațiunile trebuie executate la scară industrială, iar industrializarea decorațiunilor are aceeași legătură cu decorațiunile făcute de mână precum brânza procesată cu cea făcută în casă, sau căpșunile crescute iarna în seră cu cele sălbatice. În zilele noastre nimeni nu poate munci cu sârg sau cel puțin de frică, săptămâni întregi, pentru a produce cel mai simplu detaliu. Măsurăm producția după cantitate, nu după calitate.

Dar nu cred că această explicație merge la rădăcina problemei. Chiar și în acele locuri unde banii nu reprezintă o problemă și există un acces la un fond aproape inepuizabile de muncă ieftină, ceea ce ni se pune în față este kitschul. Este adevărat că tipul de kitsch pe care îl oferă spațiul arab aproape că se transcede pe sine. Arabii din Golf au cel puțin curajul propriului prost gust, iar kitschul la scara la care ei îl construiesc devine uluitor. Recunosc chiar o anumite afecțiune pentru el. Deși nu mi-ar plăcea să trăiesc acolo, memoria sa îmi îmbogățește rezerva de imagini mintale și zâmbesc de fiecare dată când îmi aduc aminte. Mai mult, prostul gust are o funcție vitală: ne ajută să ne delimităm, chiar dacă nu să definim, bunul gust.

Nu doar sărmanul domn Erdogan nu se price la palate. Mi-e greu să mă gândesc la cineva care se pricepe. Poate ar trebui să acceptăm pur și simplu că epoca noastră nu este epoca palatelor. Egalitatea reprezintă în zilele noastre un ideal atât de universal încât însăși ideea de palat este anatemizată. Ar putea exista tratate internaționale asupra acestui subiect, ceva de genul tratatelor care limitează folosirea armelor nucleare: Tratatul pentru Non-Proliferarea Palatelor.

Bineînțeles că unele țări, conduse de regulă de oameni duri cu fețe ca pietrele funerare, ar putea ridica obiecții. De ce ar trebui ca doar Europa și câteva țări asiatice să aibă monopolul palatelor? Ar fi precum tratatele care încearcă să limiteze poluarea. Țările apusene s-au gândit la asta doar când a apărut competiția din celelalte părți ale lumii. Până atunci nu dădeau doi bani pe poluare.

Din nefericire, dictatorii contemporani cu fețe de piatră funerară, preferă un tip hibrid de arhitectură, inspirată în parte de Busby Berkeley, în parte de mausoleurile potențaților comuniști. Marchizul de Custine a fost stupefiat să vădă în St. Petersburg ceea ce el a numit nimicurile puse în funcțiune de tiranie, dar trebuie să recunoaștem că țarii erau față de tiranii moderni ceea ce este în chestiuni de dietă Brillat-Savarin față de Warren Buffet. În linii mari, deși nu în fiecare caz, erau, de asemenea, mult mai puțin duri.

Dar problema nu îi privește doar pe tirani, chiar dacă ar exista. Tiranii sunt o specie pe cale de dispariție, deși este prea devreme pentru a profeți dispariția lor totală. Nu doar că sunt mai puțini, dar sunt mai puțin ciudați. Dacă e să avem tirani, dați-mi măcar unul pestriț care va inspira unul sau două romane realist-magice. Dacă tirania ar fi problema, arhitectura noastră ar fi cea mai frumoasă din toată existența omenirii. Trebuie să recunoaștem însă că am trecut decisiv de la epoca tiraniei mari la cea a tiraniei mărunte și că problema nu rezidă în tirani, în vechiul sens al cuvântului.

Problema este în altă parte: arhitecții noștri nu au niciun fel de abilitate iar patronii nu au niciun fel de gust. Dispariția gustului din populație este un fenomen interesant și foarte puțin studiat (parțial pentru că absența gustului înseamnă că nici măcar nu este văzut ca o problemă de cei care ar vrea să studieze fenomenul).

Cine va privi peste câteva secole cu admirație la conacele pe care bogații și le construiesc acum? Arată  țipător încă dinainte de a fi terminate. Sunt un produs derivat care nu preia nimic din virtuțile a ceea se presupune că imită. Când sunt o pastișă a unor stiluri istorice, calități fundamentale precum proporția sunt adesea greșite, ca și cum arhitectului i-ar fi rușine să copieze exact, deși nu poate face nimic mai bun. Recunoașterea acestui fapt însă reprezintă o ofensă adusă amorului propriu, iar a evita această neplăcere este ceva mult mai important decât frumusețea a ceea ce el construiește. Pe de altă parte, când în ceea ce se construiește se caută originalitatea, ceea ce rezultă seamănă mai degrabă cu un laborator decât cu o casă, nicidecum o „acasă”. Iar ca să fim mai preciși pare un laborator biologic. Construim pentru vase petri, nu pentru oameni.

Așadar, poate nu ar trebui să fim prea duri cu Erdoganii lumii care cheltuiesc sute de milioane din banii poporului pentru a-l imita pe Ludovic al XIV, pentru ca în final să se aleagă cu Cecil B. DeMille (aproape că te aștepți să-l vezi pe Charlton Heston coborând scările palatului lui Erdogan, sau pe Victor Mature bătându-se cu un leu fără dinți). În felul nostru mărunt, nu ne descurcăm mai bine decât Erdogan, acest Soliman Magnificul al zilelor noastre. Kitschul conduce lumea, iar producția de kitsch în toate manifestările sale reprezintă poate cea mai mare industrie a lumii.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum și care poate fi comandat de aici.