Un bunic scrie nepoților săi

Iubiții mei copii, mă îndemnați acum, cu prilejul Sfintelor Sărbători să viu la voi, in București. Va spun din capul locului, îndeplini, îmi cereți un lucru pe care nu-l voiu îndeplini.

Îmi cereți să las căsuța mea tihnită, așezată pe coastă și înconjurată de crame și de vii. Îmi cereți să las priveliștea nesfârșită spre câmpia mănoasă și spre depărtările transparente ale Bărăganului. Îmi cereți să las — fie și pentru o lună — soarele care răsare zilnic în fața casei și răzbate negurile, norii și stolurile rotitoare ale ciorilor… Și mă chemați în București — în iadul oamenilor fugăriți de nu știu ce demoni prigonitori, al automobilelor cari dau unele peste altele și al gurilor de Radio, cari te năucescl….

Dragii mei, voi sunteți născuți la oraș, și poate că aveți dreptatea voastră să țineți la viața zgomotoasă, înfrigurată și artificială a mediului orășenesc. Eu sunt născut și crescut la țară și, cu tot stagiul meu făcut la oraș, n-am putut, nu pot să dau precădere avantagiilor urbei, asupra farmecelor agreste ale câmpiei…

Mie dați-mi valea verde

Unde pierde

Omul negrele gândiri;

Unde uiți de infamia

Și sclavia

Auritelor zidiri!

Și apoi, mai ales acum, când stăm înaintea sfintelor zile de iarnă ale Creștinătății, cum vreți, voi să fug din calea colindelor, a stelei, a urărilor bătrânești și să mă vâr în Capitala voastră de claxoane și de filme vorbitoare?

Aici, între oameni simpli și neconvenționali, unde îmi place sa trăiesc, am priveliștea naturii, care e atât de măreață și de sănătoasă, în muțenia și în alinarea ei iernatică, dar și mulțumirea reîntâlnirii cu vechile noastre datini, românești, subt podoaba copacilor încărcați de omăt și a colinelor transfigurate.

Vor urca copiii din sat până la „Moș Boerul” din deal, ca să-i cânte „Florile dalbe”, să-l sorcovească și să-i samene în barbă grâul generos și roșu, pe care Domnul ni l-a dăruit cu belșug și anul acesta. Vor veni flăcăii satului și soldații cu „permis” de sărbători, ca să-mi sune din goarnă deșteptarea. Vor veni moșnegii de seama mea, ca să-mi ureze — cum fac de când erau flăcăi — sănătate mie și casei mele, rod viei și belșug ogoarelor și hambarelor.

Vă mărturisesc că numai aci, lângă acești fii ai gliei și ai cerului nestingherit de palate și de coșuri de fabrică, înțeleg rostul vieții, mă înțeleg pe mine însumi și sunt în stare să refac neîncetat sistemul de convingeri, de răbdare și de rezistență, pe care amenință zilnic să mi-l dărâme monstruoasele prefaceri și curente din aceste zile de pe urmă — poate zile de apoi.

Copii, voi cei ce trăiți stridenta, pripita, năucită și absurda voastră viață de oraș, nu puteți să vă dați seama, câtă grijă și câtă teamă îmi insuflă această viață a voastră când o privesc din dealul viei mele… Să cobor în București, acum în ajunul Nașterii Domnului, ar fi să pun in primejdie tihna mea sufletească și să arunc din calendarul creștinesc marea și sfânta sărbătoare care ne aduce aminte că avem un suflet, că avem un Dumnezeu și că pentru noi, oamenii, acum 1932 de ani, s-a născut în Bethlehem, din Prea Curata Marie, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos!

Poate că vă veți supăra și veți protesta: —„Da, bine, bunicule, noi suntem păgâni? Nu este orașul lui Bucur plin de biserici? N’avem atâția slujitori ai altarului și atâta muzică bisericească, până și la Radio?…”

Aveți, nu zic că nu aveți, dar feții mei, eu nu simt nimic din farmecul de altă dată al sărbătorilor creștine, dacă nu le petrec între sătenii mei și în străvechea bisericuță ridicată de părinții noștri.

Mă chemați voi în București?… Vă chem eu pe voi, aici ia mine la țară! Să poftiți la biserică împreună cu mine și să vedeți cuviință, să vedeți rânduială, să vedeți luare aminte la sfintele cântări și la sfintele cetanii!..

Mai întâi, din capul locului, veți vedea cum stau țăranii mei, — pătrunși de sfințenia locului — bine despărțiți în două: bărbații într-o parte, femeile într-o parte… Este un vechiu și înțelept obiceiu, rămas din moși-strămoși. Aduceți-vă aminte și judecați, dacă în privința aceasta, orășenii voștri, veniți la biserică, pot să stea alături in cuviință și cucernicie, cu tăcuții și mult cucernicii mei săteni.

Apoi este altceva: Este atmosfera respectoasă, corespunzătoare și liniștită care rămâne in jurul bisericii, chiar după ce am ieșit din sfântul locaș și ne-am cărat fiecare pe la casele noastre. Mă doare inima să văd bisericile voastre din București, — stinghere și năpăstuite — in vâltoarea vieții actuale, atât de depărtată de Hristos și de preocupările creștine. Câți dintre voi vă mai însemnați cu semnul Sfintei Cruci, când treceți pe lângă Sfântul Altar? Câți dintre voi vă mai dați seama că această construcție de zid este adăpostul unei Taine mărețe și simbolul, și garanția, și sentinela Umanității și a Virtuții, în mijlocul epigonilor Sodomei și ai Gomorei?…

*

N-am ce căuta in orașul vostru! Viața pe care o duceți voi, astăzi, cu patruzeci de grade de temperatură în sânge, mă gonește și mă sperie.

Și sunt imens încredințat că dreptatea este de partea simțirii și a punctului meu de vedere. Nu poate să fie mai bună și mai sănătoasă beția de cât trezia. Nu poate să fie mai lăudată noaptea dormită cu capul pe căpătâi, la tine acasă, decât noaptea petrecută într-un balamuc, sau într-un lupanar. Nu poate să înlocuiască urbanismul vostru febril, fetid și apostat, vechea mea pravilă țărănească și pravoslavnică.

Așa dar, iertați-mă și schimbați-vâ gândul! Dacă, însă, vreți să faceți bucurie bunicului vostru „din vârful dealului” și vreți să-mi dovediți că în voi — oamenii de azi — este încă multă și respectoasă pricepere față de temeliile vieții și ale conștiinței, față de rosturile vechi și înțelepte, atunci, dragii moșului, veniți la mine la țară! Veniți să priviți, din deal, meandrele înghețate ale Cricovuiui; veniți să priviți, subt rostogolirea norilor de iarnă, glia adormită și învelită; veniți să priviți, dintre glastrele mele din fereastră, această sfântă viață câmpenească, cu ritmul ei domol și secular!

Iar în ziua cea mare a Creștinătății, veniți cu mine la bisericuță să ne simțim — domoliți, iertați, înțelepțiți — trăsură de unire, intre Dumnezeul Milostiv și pământul frământat de vijeliile ceasului de față.

Fragment din volumul „Povestiri românești de Crăciun”