Leonard Cohen și prețul revoluției

Scriitorul, poetul și compozitorul canadian Leonard Cohen a murit în 2016, însă opera sa continuă să modeleze imaginarul colectiv. Noi detalii despre viața acestui trubadur continuă să ajungă în atenția publicului. Previzibil, relațiile sale cu femeile ocupă un loc central în aceste dezvăluiri. Poveștile vieții sale, trăite în plină efervescență a revoluției sexuale, includ o succesiune de avorturi. Privite retrospectiv, ele aruncă o umbră întunecată asupra unora dintre cele mai cunoscute cântece ale sale. Fiecare revoluție își are victimele ei, iar copiii nenăscuți ai lui Leonard Cohen, rămași fără nume, se numără printre acestea.

Tânărul Cohen și-a făcut intrarea în mediul literar al Montrealului anilor ’50 după ce l-a întâlnit, la Universitatea McGill, pe poetul Irving Layton. Cohen, Layton și cercul lor de prieteni detestau puritanismul Canadei postbelice și tânjeau după ceva nou. Războiul se încheiase, în sfârșit, iar celor rămași le revenea sarcina de a clădi o lume mai bună, fremătând de muzică, poezie și pasiune. Credeau că arta putea schimba totul și că ei înșiși puteau fi cei care aveau să înfăptuiască această schimbare. Așa cum reiese din biografiile sale, Cohen a urmărit fără răgaz plăcerea care îi alimenta creația. Nopți târzii, felinare pe străzi, vârfuri de țigări aprinse, portocalii, răcoarea zorilor pe ochii obosiți — aceasta era viața. Oare?

Cohen era mânat, mai presus de toate, de o foame de femei tinere. Avea darul de a-și înfățișa dorința erotică nu ca pe o pornire de a poseda, ci ca pe un omagiu adus frumuseții. „Când o femeie devine conținutul tău, iar tu devii conținutul ei — aceasta este iubirea”, spunea el cândva. Numai că iubirea nu este, desigur, asta: conținutul se consumă, nu se prețuiește. E interesant cât de mulți sunt dispuși să găsească scuze pentru comportamentul profund egoist, de neiertat, al marilor artiști — iar biografii lui Cohen nu fac excepție. Dar oricine l-a citit știe că Cohen a fost un observator extraordinar de pătrunzător al condiției umane. Ce scuză se mai poate găsi, atunci, pentru felul în care s-a purtat cu femeile, iar și iar?

Perioada cea mai romantică din cariera lui Cohen a fost cea petrecută pe insula grecească Hydra, unde a scris romane, poezii și cântece, a frecventat alți artiști și a trăit în concubinaj cu Marianne Ihlen, o frumoasă blondă de origine scandinavă. După cum observa Steve Sanfield, unul dintre prietenii apropiați ai lui Cohen: „În literatură aveau loc revoluții, iar o revoluție sexuală era și ea în plină desfășurare — una despre care crezuserăm că am câștigat-o și pe care, probabil, am pierdut-o.” Pentru o vreme, însă, pe Hydra, lucrurile nu păreau să stea astfel. Plajele galbene, trupurile bronzate, alcoolul din belșug și conversațiile fără sfârșit alcătuiau decorul unui paradis suspendat în timp. Într-un interviu, Cohen remarca, cu un entuziasm aproape copilăresc, magia faptului că revoluția sexuală debutase chiar când propriile sale dorințe atingeau apogeul.

Adulții s-au folosit de această magie pentru a trăi în Țara de Nicăieri — Neverland — cât mai mult cu putință. Însă, după cum observa Aviva, soția lui Irving Layton, puține căsnicii au supraviețuit paradisului insular. Soțul ei insistase asupra unei căsătorii deschise, provocându-i multă suferință. Nici copiii nu au scăpat prea ușor. Istoriile celor crescuți pe insulă sunt presărate cu episoade de dependență de substanțe, sinucideri și internări în instituții psihiatrice. Axel, fiul lui Marianne, nu și-a revenit niciodată și și-a petrecut o mare parte din anii care au urmat în spitale de psihiatrie.

Dincolo de poezia lor înălțătoare, raporturile sexuale ale lui Cohen aveau, în esență, ceva canibalic. Biografa sa, Sylvie Simmons, scrie că acesta încerca să le facă pe femei să se îndrăgostească de el, se retrăgea odată ce reușea, apoi își transforma suferința provocată de despărțire în combustibil pentru scris. Un pasaj din romanul său din 1963, Jocul favorit (The Favourite Game), surprinde cu o limpezime tulburătoare această logică:

„Să presupunem că ar fi mers alături de ea spre intimitatea vieții împărtășite, spre acele conversații conjugale reconfortante și neîntrerupte. Nu cumva ar fi abandonat astfel ceva mai auster și mai ideal… ceva care ar fi putut proiecta frumusețea ei asupra străzilor, a traficului, a munților, aprinzând întregul peisaj — ceva ce el ar fi putut stăpâni dacă ar fi rămas singur?”

La fel ca atâția alți artiști, Cohen se amăgea crezând că promiscuitatea pasională putea fi o formă de căutare artistică, un sacrificiu necesar pe altarul creației.

Prețul acestor iluzii a fost plătit de femei și de copii. În opera lui Cohen se întinde o dâră de sânge. În volumul Leonard Cohen, Untold Stories: The Early Years, muziciana Julie Felix afirmă despre Marianne: „A făcut-o să avorteze de cinci ori. Cinci pare un număr corect. Ea mi-a spus. Are cântecul acela [You Know Who I Am] în care spune: «Am nevoie să-mi porți copiii în tine / Și am nevoie să ucizi un copil».” Peter Katoundas, prietenul Cohen, își amintea că unul dintre avorturi o lăsase pe Marianne sterilă. Din această experiență aveau să se nască versurile macabre din cântecul lui Cohen Diamonds in the Mine:

„Ah, nu-i alinare în adunările vrăjitoarelor, un doctor foarte iscusit a sterilizat târfa, iar singurul bărbat plin de energie, da, mândria revoluției, a instruit o sută de femei doar ca să ucidă un copil nenăscut.”

Aviva Layton i-a mărturisit regizorului Nick Broomfield — cel care o dusese el însuși pe Marianne la Bath, în Anglia, pentru a face un avort — în documentarul său din 2019, Marianne & Leonard: Words of Love, că „Marianne suferea cumplit. O spun acum, pentru că toți sunt morți. Marianne a rămas însărcinată de câteva ori, dar știa că Leonard nu-și dorea copii și nu voia să-i fie o povară. Leonard era Poetul. Dacă cineva merita să aibă copiii lui Leonard, aceea era ea, dar nu i-a avut, de dragul lui Leonard”. În schimb, a făcut avorturile, supunându-se voinței lui. Marianne a fost cea mai cunoscută muză a lui Cohen, iar el a fost pe punctul de a o distruge.

Cohen știa că îi făcuse lui Marianne o mare nedreptate și a recunoscut-o. În poemul Days of Kindness (Zilele bunătății), scris pe Hydra, nota:

Trăiește în șira spinării mele

Marianne și copilul zilele bunătății se ridică în șira spinării mele

și se prefac în lacrimi

Mă rog ca amintirea iubitoare

să existe și pentru ei cei dragi,

pe care i-am sacrificat pentru o educație în lume.

Chiar în timp ce trăia toate acestea, Cohen simțea — și consemna în scris — golul lăuntric al revoluției sexuale. Cea mai apocaliptică meditație a sa asupra lumii pe care el și tovarășii săi de revoluție o făuriseră, o viziune aproape în spiritul lui Ginsberg, a fost cântecul care a dat titlul albumului The Future, apărut în 1992. Albumul se încheia cu aceste versuri:

Dați-mi înapoi Zidul Berlinului

Dați-mi-l pe Stalin și pe Sfântul Pavel

Dați-mi-L pe Hristos sau dați-mi Hiroshima

Să mai distrugem acum un făt

Oricum, nu ne plac copiii

Am văzut viitorul, iubito

E crimă.

Leonard Cohen a trăit suficient de mult pentru a vedea cum libertatea anilor ’60 se preschimbă în altceva — ceva toxic, mai ales pentru cei vulnerabili — în pofida participării sale personale entuziaste la acea revoluție. Spre sfârșitul vieții, gândul i s-a întors la Marianne și la viața pe care o împărtășiseră. Știa că îi dezamăgise pe mulți dintre cei pe care ar fi trebuit să-i iubească. Cele mai bune versuri ale sale nu sunt cele smulse femeilor pe care le-a consumat, transformându-le în material pentru propria creație, ci acelea născute dintr-o profundă cercetare de sine.

Cohen ajunsese la maturitate odată cu revoluția sexuală, îi sorbise din plin plăcerile și îi cunoscuse, în cele din urmă, suferințele. Mă întreb dacă la toate acestea se gândea când a scris unul dintre cele mai tulburătoare versuri ale sale, în cântecul Stories of the Street (Poveștile străzii):

„Încotro duc toate aceste autostrăzi, acum că suntem liberi?”

Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să susții o cultură sănătoasă, poți cumpăra și citi o carte.