Marea Britanie și statul orwellian

Oprește-mă dacă ai mai auzit asta: Marea Britanie a devenit un stat polițienesc orwellian.

Cum? Ai mai auzit-o?

Atunci, iată o afirmație ceva mai îndrăzneață: Marea Britanie nu doar că seamănă cu o societate orwelliană, ci riscă să ajungă într-un punct în care realitatea să depășească până și romanul lui Orwell.

Să luăm cazul lui Joanne May, din Suffolk, Anglia. Chiar săptămâna trecută, doi polițiști s-au prezentat la ușa acesteia pentru a-i înmâna un avertisment oficial în legătură cu o postare online pe care, culmea, nici măcar nu o publicase ea. Incidentul a fost filmat, iar înregistrarea poate fi urmărită online. Mai multe detalii despre această interacțiune au fost publicate de Reclaim The Net.

Sau să ne amintim de cazul lui Graham Linehan, celebrul scenarist irlandez de comedie, cunoscut pentru seriale britanice de succes precum Father Ted și The IT Crowd. În septembrie 2025, Linehan a fost arestat pe aeroportul Heathrow pentru postări considerate „transfobe”, publicate pe Twitter — platforma cunoscută astăzi drept X — cu șase luni înainte. Abuzul de putere și încălcarea libertății de exprimare au fost atât de flagrante, încât Poliția Metropolitană și-a cerut ulterior scuze oficial, acordându-i o despăgubire de 25.000 de lire sterline. Mai mult, până și organismul de supraveghere al Poliției Metropolitane a ajuns să critice conduita poliției în acest caz.

Din păcate, asemenea episoade nu-i vor surprinde pe cei care au urmărit cu atenție erodarea libertății de exprimare în Marea Britanie.

Cel mai recent raport al organizației Big Brother Watch, intitulat Problema libertății de exprimare în Marea Britanie, încearcă să măsoare amploarea acestui fenomen. Potrivit raportului, în ultimii cinci ani, poliția britanică a arestat nu mai puțin de 62.199 de persoane pentru presupuse „infracțiuni de comunicare”. Pentru a înțelege proporțiile, autorii susțin că numărul acestor arestări îl depășește pe cel înregistrat în China, Rusia sau în alte țări prezentate frecvent drept adversare ale drepturilor omului și ale valorilor democratice occidentale.

Dar ceea ce s-ar putea să nu fie la fel de cunoscut este faptul că această evoluție nu s-a produs peste noapte și nici nu poate fi pusă exclusiv pe seama exceselor individuale ale unor polițiști. În spatele ei se conturează o infrastructură birocratică amplă, construită de-a lungul ultimelor două decenii, pentru monitorizarea și controlul exprimării publice. Aceasta cuprinde o rețea stufoasă de unități de investigație, grupuri operative, direcții și structuri guvernamentale, a căror existență a rămas în mare măsură necunoscută publicului, iar activitatea este adesea învăluită în secret.

Ignorarea acestei realități nu mai poate continua. Dacă locuiești în Marea Britanie, ar trebui să fii conștient de mecanismele care îți pot amenința libertatea de exprimare. Iar dacă trăiești în altă parte, merită să te întrebi câte agenții, unități de poliție și grupuri de lucru similare funcționează în propria țară. Cazul britanic s-ar putea să nu fie o excepție, ci un avertisment.

O birocrație a controlului informației

Luna trecută, Andy Burnham a folosit primul său discurs în fața Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, în calitate de prim-ministru al Marii Britanii, pentru a anunța înființarea unei noi structuri în cadrul aparatului britanic de gestionare a informației: Centrul Național de Apărare a Informației (NCID).

Potrivit Ministerului Justiției din Marea Britanie, noul organism va funcționa în cadrul Biroului Prim-ministrului și al Cabinetului, concentrându-se asupra dezinformării atribuite statelor ostile și asupra videoclipurilor deepfake generate cu ajutorul inteligenței artificiale, despre care guvernul afirmă că prejudiciază interesele britanice și coeziunea socială.

Tradus din limbajul birocratic: NCID riscă să devină un fel de poliție personală a prim-ministrului, însărcinată să identifice și să eticheteze drept dezinformare orice informație considerată indezirabilă de autorități — mai ales dacă poate fi pusă pe seama Rusiei.

De ce Rusia? Pentru că, în versiunea prezentată de Burnham, rușii ar fi responsabili pentru o întreagă gamă de acțiuni: crearea de boți și site-uri web false, falsificarea articolelor de presă, imitarea identității vizuale a unor instituții britanice consacrate — inclusiv a îndrăgitului BBC —, amestecul în alegerile generale din 2019 și „alimentarea tensiunilor și a tulburărilor în urma unor evenimente oribile”. Dacă am continua pe aceeași linie, am putea ajunge să-i suspectăm că fură bomboane de la copii, scuipă pe cruce și, eventual, ne tulbură liniștea chiar în timp ce citim aceste rânduri.

Ironia este că noul organism își justifică existența prin recursul la aceeași veche sperietoare a „dezinformării rusești”, invocată în ultimii ani și în Statele Unite pentru a legitima inițiative de monitorizare și control al informațiilor online. Se pare că această justificare rămâne la fel de utilă pentru cei care doresc să stabilească limitele discursului public. Oare surprizele nu se mai termină?

Ministerul Adevărului, în versiune britanică

Să luăm, de pildă, Unitatea de Cercetare, Informare și Comunicare (RICU), descrisă de powerbase.info drept o „unitate de comunicare strategică din cadrul Grupului pentru Securitate Internă al Regatului Unit”.

Originile acestei structuri guvernamentale obscure au fost prezentate de The Sunday Times într-un articol din 2007. Și aici apare ironia orwelliană: denumirea și rolul unității evocă atât de puternic Ministerul Adevărului din romanul 1984, încât până și sursele guvernamentale citate de publicație au recunoscut asemănarea cu practicile și mentalitatea Războiului Rece.

Iată cum descria publicația contextul înființării sale:

Presupusul complot care viza avioane de linie, în august 2006, a determinat guvernul să-și reanalizeze strategia. În pofida eforturilor depuse pentru identificarea și urmărirea teroriștilor, autoritățile au constatat că măsurile menite să împiedice apariția altora în locul celor eliminați nu dădeau rezultate. După o dispută birocratică, Ministerul de Interne a devenit centrul unui nou mecanism strategic pentru coordonarea politicii antiteroriste: Oficiul pentru Securitate și Combaterea Terorismului. Această reevaluare a condus și la crearea Unității de Cercetare, Informare și Comunicare (RICU), o structură cu o denumire vagă. Oficialii neagă că ar fi vorba despre un departament de propagandă, deși unul dintre ei a recunoscut: „Sună îngrozitor de mult a Război Rece”.

Așadar, ce face RICU? Răspunsul depinde, ca de obicei, de cine îl oferă.

Potrivit guvernului britanic, unitatea urmărește „să înțeleagă și să contracareze ideologiile teroriste și extremiste”, furnizând „analize interne privind utilizarea propagandei de către teroriști și exploatarea internetului”.

O investigație publicată în 2023 a prezentat însă o imagine mai controversată. Potrivit acesteia, RICU elabora rapoarte în care erau identificate „texte-cheie” pentru „naționaliștii/suprematiștii albi”. Printre operele menționate într-un asemenea raport se numărau Stăpânul inelelor, de J.R.R. Tolkien, Minunata lume nouă, de Aldous Huxley, poeziile lui G.K. Chesterton și, desigur, 1984, de George Orwell.

Lista nu se oprea aici. Raportul ar fi indicat că interesul pentru operele lui Shakespeare, Chaucer, Milton, Tennyson, Kipling și Edmund Burke putea constitui un „semnal de avertizare privind un posibil extremism”. Mai mult, până și emisiunea BBC Great British Railway Journeys, dedicată călătoriilor cu trenul prin Marea Britanie, ar fi fost catalogată drept un subiect de interes pentru extrema dreaptă.

Când un membru al Camerei Lorzilor a cerut explicații oficiale cu privire la aceste clasificări, guvernul a recurs la o distincție semantică menită să tempereze controversa:

Cărțile și emisiunile de televiziune menționate în aceste materiale nu au fost identificate drept „de extremă dreaptă” sau „suprematiste albe”. Includerea lor a ilustrat tipurile de conținut obișnuit distribuite în spații online despre care se știe că sunt frecventate de persoane influente din mediile teroriste și extremiste, precum și de persoane susceptibile de a fi influențate de acestea.

Cu alte cuvinte: stați liniștiți, nu intenționăm să interzicem aceste cărți. Ne interesează doar oamenii care le citesc — sau, mai exact, cei al căror interes pentru ele ar putea fi interpretat drept un posibil indiciu de radicalizare.

O asemenea explicație ar trebui, desigur, să ne liniștească pe deplin (…)

Mai trebuie să continui?

Aș putea, fără îndoială. Nici măcar nu am ajuns la Unitatea de Reacție Rapidă a Cabinetului britanic, desființată oficial, dar nici la Forța Națională Cibernetică, Unitatea de Monitorizare a Mass-Mediei sau la numeroasele alte organizații implicate, potrivit criticilor lor, în supravegherea și restrângerea discursului public. Multe dintre aceste structuri sunt atât de adânc îngropate în labirintul birocratic al statului britanic, încât existența și activitatea lor rămân aproape necunoscute publicului larg.

Dar ideea ar trebui să fie deja limpede. Există atât de multe unități, grupuri operative, consilii, direcții și echipe însărcinate cu monitorizarea discursului public, încât este dificil să le urmărești pe toate, cu atât mai mult să le înțelegi mandatul și să le evaluezi responsabilitatea. Iar acestea sunt doar exemplele din Regatul Unit.

Chiar credem că situația este fundamental diferită în Statele Unite, Canada, Japonia sau în celelalte țări ale lumii dezvoltate care se revendică de la valorile „libertății și democrației”?

Dacă adăugăm la acest tablou organizațiile neguvernamentale care urmăresc, la rândul lor, identificarea și sancționarea discursului considerat inacceptabil din punct de vedere politic — atât în mediul online, cât și în spațiul public —, amploarea problemei devine și mai greu de ignorat.

Iar dacă situația pare deja îngrijorătoare, există motive să credem că ar putea deveni și mai gravă, mai ales dacă Lisa Nandy își va impune viziunea.

Potrivit unei relatări semnate de Kit Knightly în publicația Off-Guardian, Nandy, secretara britanică pentru Cultură și Tehnologie, consideră că mecanismele existente pentru supravegherea și restrângerea discursului online nu sunt suficiente. Printre acestea se numără și măsurile anunțate privind accesul la rețelele sociale și limitarea funcțiilor considerate adictive, prezentate drept mijloace de protejare a minorilor.

Soluția propusă? Un stat și mai intervenționist, cu atribuții extinse de supraveghere și reglementare a mediului online, justificat prin necesitatea de a proteja femeile și copiii de ceea ce autoritățile numesc „efecte nocive din mediul online”.

„Acesta este doar un punct de plecare către ceea ce trebuie să devină un stat profund intervenționist, care să supravegheze și să reglementeze spațiul online, astfel încât oamenii să fie în siguranță”, ar fi declarat Nandy pentru The Guardian în luna precedentă.

Înaintea discursului său de la conferința Partidului Laburist, ea și-a reafirmat intenția de a merge mai departe: „Nu ar trebui să acceptăm că acesta este sfârșitul”. Discursul urma să fie introdus de Georgia Harrison, militantă împotriva abuzurilor sexuale bazate pe imagini.

Desigur, protejarea copiilor, combaterea abuzurilor și prevenirea exploatării online sunt obiective legitime. Problema apare atunci când aceste obiective sunt invocate pentru a justifica măsuri de supraveghere și control al căror domeniu de aplicare riscă să depășească cu mult amenințările pe care pretind că le combat. Odată instituite, asemenea mecanisme pot deveni instrumente de limitare a discursului legitim, inclusiv a opiniilor incomode pentru cei aflați la putere.

Din perspectiva criticilor acestor politici, restricțiile prezentate drept măsuri de protejare a copiilor de pericolele mediului online riscă să fie transformate într-un instrument de reprimare a exprimării politice. Cele 62.199 de arestări pentru presupuse „infracțiuni de comunicare”, raportate de Big Brother Watch pentru ultimii cinci ani, constituie, în această interpretare, un avertisment serios cu privire la direcția în care se îndreaptă lucrurile.

Frica de libertatea de exprimare

Dacă punem cap la cap aceste evoluții, se conturează o concluzie incomodă: cei care exercită puterea politică par să considere exprimarea liberă a opiniilor o problemă ce trebuie administrată, supravegheată și, la nevoie, limitată. În această logică, libertatea de exprimare încetează să mai fie un drept fundamental și devine o sursă de risc, mai ales atunci când pune sub semnul întrebării versiunea oficială a evenimentelor sau contestă autoritatea instituțiilor.

Pentru a gestiona acest risc, statul poate recurge la o întreagă rețea de structuri administrative, grupuri operative și mecanisme de monitorizare. Poate aloca resurse considerabile, poate extinde atribuțiile instituțiilor existente și poate adopta noi reglementări. Toate acestea pot fi prezentate drept măsuri de securitate, de combatere a extremismului sau de protejare a publicului. Însă intențiile declarate nu înlătură necesitatea unei întrebări esențiale: cine supraveghează supraveghetorii și cine stabilește limitele puterii lor?

Adevărata miză nu este dacă statul are dreptul să combată amenințările reale, ci dacă, în numele combaterii lor, poate ajunge să trateze dezacordul politic drept o amenințare în sine. O democrație nu se măsoară prin capacitatea autorităților de a elimina discursurile pe care le consideră periculoase, ci prin disponibilitatea lor de a tolera criticile, inclusiv atunci când acestea sunt incomode, provocatoare sau profund nepopulare.

În cele din urmă, mecanismele unui stat care aspiră să controleze gândirea nu pot triumfa pe deplin decât dacă oamenii ajung să se autocenzureze, să renunțe la întrebări și să evite exprimarea unor opinii de teama consecințelor. Un asemenea sistem nu are nevoie să reducă la tăcere fiecare voce; este suficient să creeze un climat în care fiecare începe să se întrebe dacă mai este prudent să vorbească.

Iar acesta este poate cel mai neliniștitor aspect al unei societăți care alunecă spre distopia orwelliană: nu momentul în care puterea îți interzice să spui ceea ce gândești, ci momentul în care ajungi să te temi să o faci.

Pentru că, în cele din urmă, singura victorie deplină a unui stat care încearcă să controleze gândirea este aceea obținută atunci când oamenii încetează să mai spună adevărul în fața puterii.

James Corbett este autorul volumului „Reportaj”, apărut la Editura Contra Mundum.