Sam Gamgee a fost atât de nesăbuit încât să-și urmeze iubitul stăpân, pe Frodo, până în Mordor, ținutul morții. Pentru a-l salva pe Frodo din mâinile orcilor care l-au luat prizonier și care îl vor ucide de îndată ce nu le va mai fi de folos în găsirea Inelului, Sam s-a luptat cu monstruosul păianjen Shelob, a reușit să scape de urmăritorii orci și a trimis câțiva dintre ei la moartea pe care o meritau.
În cele din urmă, îl găsește pe Frodo în încăperea de sus a unei celule mici și insalubre: gol, pe jumătate conștient, zăcând grămadă într-un colț. „Frodo! Domnule Frodo, dragul meu!”, strigă el. „Sunt eu, Sam! Am venit!” Cu o tandrețe aproape stângace, îl strânge la piept, încredințându-l că este într-adevăr el, Sam, în carne și oase.
Încă buimac, Frodo abia își poate crede ochilor, dar se agață de prietenul său. Totul i se pare țesătura unui vis: orcul cu biciul s-a preschimbat în Sam, iar amintirea aceasta se amestecă în mintea lui cu sunetul unui cântec pe care crezuse că-l aude și căruia încercase să-i răspundă. „Eu cântam”, spune Sam, clătinând din cap și mărturisind că aproape își pierduse orice nădejde de a-și mai găsi vreodată prietenul. Îi cuprinde capul în mâini și îl leagănă cu blândețea cu care ai alina un copil tulburat.
În acel moment, din publicul sălii de cinema se aude un chicotit răutăcios:
„Ce, sunt homosexuali?”
O reacție ignorantă, dar inevitabilă.
Shakespeare — sau instanța sa narativă — și-a mărturisit în sonete iubirea pătimașă pentru un tânăr al cărui nume nu-l cunoaștem și a cărui fidelitate lasă de dorit. Prin urmare, Shakespeare trebuie să fi fost homosexual — cu toate că nu există nicio dovadă în acest sens și în pofida faptului că eul poetic declară explicit, în Sonetul 20, că atributele sexuale ale tânărului nu prezintă pentru el niciun interes și nu-i sunt de niciun folos.
Burlacul Abraham Lincoln a împărțit vreme îndelungată patul cu cel mai apropiat prieten al său, Joshua Speed. Mai târziu, i-a scris scrisori în care își exprima, cu ceea ce pare a fi o undă de autoironie, teama că, odată ce Speed se va căsători, el va rămâne singur. Așadar, Lincoln trebuie să fi fost homosexual. Nu contează că bărbații — și femeile, deopotrivă — obișnuiau să împartă patul și că își exprimau prietenia într-un limbaj viguros, uneori frust, care astăzi ne stânjenește. Poetul Edmund Spenser, cel care și-a celebrat propria nuntă într-unul dintre cele mai strălucite poeme ale literaturii engleze, obișnuia să împartă patul cu prietenul și colegul său de studii de la Cambridge, Gabriel Harvey. Ei bine, iată!
„Iubirea ta pentru mine a fost mai presus de iubirea femeilor”, se tânguie David într-un cântec rostit în auzul tuturor, aflând de moartea prietenului său, Ionatan. Știm prea bine de ce. Eroul de statură zeiască Gilgameș și prietenul său Enkidu pășesc ținându-se de mână în pădurea întunecată a lui Humbaba. Nu-i de mirare, așadar, că, la moartea lui Enkidu, Gilgameș va plânge fără mângâiere, își va lăsa părul să crească în neorânduială, își va lepăda veșmintele regale și va părăsi cetatea, rătăcind prin pustietate.
O mică revelație
De mulți ani privesc cu un zâmbet felul în care ceea ce s-ar putea numi stânga academică a luat o observație lingvistică de mică însemnătate — aceea că sunetele prin care desemnăm lucrurile sunt, de regulă, arbitrare — și a ridicat-o la rangul de lege unică a universului. Nu era o revelație deosebit de profundă și, cu atât mai puțin, una nouă.
Dacă ți-a plăcut articolul și dorești să susții o cultură sănătoasă, poți cumpăra și citi o carte.