Speranțe progresiviste

11/07/2018 | de Joseph Sobran

„Odată ce socialismul se va instala”, a prezis George Orwell, în anii ‘30, „rata invențiilor mecanice va crește”. Am citit această profeție a lui Orwell în anii ‘80  și am rămas șocat de cât de ridicolă era. După mai bine de 50 de ani de economie socialistă (inclusiv cea comunistă), nu s-a făcut nici măcar o invenție, nu s-a inventat nici măcar un nou desfăcător de conserve. Socialismul nu a făcut altceva decât să sărăcească fiecare țară în care a existat și, mai mult decât atât, a înăbușit mințile creative. Nimeni nu ar fi putut să prevadă cât de sumbru se va dovedi a fi socialismul.

Toate acestea se aplică și mai mult în cazul celei mai pure forme a socialismului, comunismul. Puținii comuniști care au mai rămas sunt, întrucâtva, temperați, după ce au fost martorii repudierii lui Stalin și Mao de către succesorii lor. „Noul om sovietic”, Cincinalul, Marele Salt Înainte, Revoluția Culturală, Construirea unei Noi Societăți – toate aceste sloganuri par niște epitafe sinstre de ironice. „Am fost în viitor și funcționează”, bolborosea Lincoln Stevens, la întoarcerea acasă, de la Moscova, în anii ’20. Singura veste bună pentru comuniști și tovarășii lor de drum este că nu au fost trași la răspundere, în stilul Nuremberg, pentru crimele colosale pe care le-au comis, ignorat sau apărat. Dar avem tendința să uităm că, o lungă perioadă de timp, chiar și cei mai anti-comuniști au luat în serios promisiunile demente ale comunismului.

Pe măsură ce ne pregătim să ne luăm adio de la secolul XX,  e important să-i analizăm nu doar realizările și atrocitățile, dar și aspirațiile. De nenumărate ori, evenimentele i-au spulberat așteptările optimiste. Așteptăm de mult o carte care să înglobeze exaltările secolului XX, dar, până atunci, va trebui să ne mulțumim cu o trecere în revistă  a lor. Dacă ne referim la Primul Război Mondial, ar fi suficient să cităm scurta descriere arhi-optimistă pe care i-a făcut-o  Woodrow Wilson: „war to end all wars” („războiul care va pune capăt tuturor războaielor”).  Un pic mai cumpătat, Marshall Foch a numit Tratatul de la Versailles „un armistițiu pentru 20 de ani”. Istoricul Harry Elmer Barnes a vorbit,  profetic, de „de un război continuu pentru o pace continuă”.

La conferința de la Teheran, din 1943, cei trei arhi-cinini – Roosevelt, Churchill și Stalin – au adoptat limbajul wilsonian și au promis o lume postbelică a păcii, libertății și justiției eterne. „După aceste conferințe prietenești, privim cu încredere spre ziua când toate popoarele lumii vor trăi în libertate, neatinse de tiranie și potrivit dorințelor lor și propriei conștiințe”. Mă îndoiesc că cineva a luat această poliloghie în serios. La momentul acela jargonul utopic democratic devenise un reflex standard, chiar (sau mai ales) pentru cei mai sângeroși despoți.

Catolicii mai mai amintesc, probabil, de așteptările mari în privința reformei liturgice în contextul Consiliului de la Vatican, din 1962-1965.  Introducerea limbilor vernaculare în liturghie și relaxarea vechii discipline aveau scopul de a insufla o nouă pietate laicilor, care primeau un rol mai extins în cadrul slujbei, inclusiv libertatea de a primi împărtășania în mână – lucru considerat, în mod tradițional, drept o profanare.  Rezultatul a fost, după cum au notat analiști precum James Hitchcock sau Michael Davies, acum mulți ani, exact opusul a ceea ce au prezis liberalii  și cu mult mai rău decât s-au temut reacționarii.  Rata prezenței la liturghie s-a prăbușit imediat și, doar în Statele Unite, zeci de milioane de catolici s-au îndepărtat de biserică. Cei care rămân, în mod formal, în cadrul bisericii, se simt liberi să încalce învățăturile catolice în probleme cum ar fi contracepția și avortul;  majoritatea nu mai cred că împărtășania este sângele adevărat al lui Hristos; iar tinerii sunt incredibil de ignoranți în privința doctrinei catolice.

Liberalizarea generalizată a religiei a eșuat după un model similar. Încercarea de a ține creștinismul și iudaismul în acord cu capriciile contemporane a slăbit doar sensul sacralității, transformând rugăciunea într-o formă slab mascată de auto-indulgență. Un Dumnezeu „care nu te judecă” nu este Dumnezeu și tocmai pentru că nu trebuie să i te supui, n-ai de ce să-l venerezi. „Dacă Dumnezeu nu există”, spune Ivan Karamazov, personajul lui Dostoievski, „orice este permis”. Iar un Dumnezeu care permite totul nu există, de fapt. De ce a numi o astfel de entitate „Dumnezeu”, care este rostul? Și, totuși, bisericile progresiste, prin puținele doleanțe pe care le au față de membri, au pierdut în mod constant, adepți, în timp ce bisericile reacționare,  care pun accent pe poruncile divine,  s-au dezvoltat.

Evreii de asemenea și-ar putea reaminti cum formarea Israelului era gândită a le crea „o patrie” unde evreii pot trăi în siguranță și armonie cu vecinii lor arabi, într-o utopie democratică, socialistă, pământească și atee. Și aceasta s-a dovedit o speranță înșelătoare. Israelul rămâne dependent de Statele Unite, în tensiune extremă cu țările vecine, și în pericol constant de război și terorism. Majoritatea evreilor preferă să trăiască în Diaspora, în special în Statele Unite. Contrar oricărei înțelepciuni darwiniste, singura formă de iudaism care își menține vitalitatea este iudaismul care refuză să se „adapteze”: iudaismul ortodox.

În același fel, sfârșitul colonialismului european se presupunea că va permite popoarelor africane și asiatice, eliberate în sfârșit de exploatarea străină, să se bucure de roadele auto-determinării. În majoritatea cazurilor, fostele colonii au trecut de la o satisfacție modestă la o sărăcie cruntă, molime și tiranii îngrozitoare, fără mari șanse de îmbunătățire a situației. Națiunile Unite, văzute ca „Parlament al Omului”, nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor. În cel mai bun caz, putem spune despre ONU că este aproape impotentă, fiind în principal o scenă pe care se desfășoară eforturi propagandistice reciproce, cărora nimeni nu le mai acordă vreo atenție. Ne putem consola cu gândul că trebuie să-l fi dezamăgit pe creatorul ei principal, Alger Hiss.

Revoluția sexuală a fost sărbătorită ca și cum ar fi adus nu doar o nouă libertate ci o nouă fericire, pe măsură ce vechile tabuuri și inhibiții se topeau sub indulgența poftelor naturale sănătoase. Rezultatul net a fost o nefericire în masă: mai multe divorțuri, boli, neliniști, dureri sufletești și, desigur, o explozie a ilegitimității, cu toate infracțiunile și dezorientările care vin din distrugerea familiei. Grozăvia avortului a devenit normală ca „drept constituțional” și o întâmplare cotidiană. Sodomia și pedofilia au fost eliberate. Și nenumărate suflete se pierd în păcate care nu mai sunt recunoscute ca perversiuni.

Pornografia a fost și ea legitimată până la punctul în care este inseparabilă de amuzamentul popular obișnuit. Goliciunea din filme, care se presupunea că le va face mai „conforme cu viața” le-a afectat estetic și moral. Hedonismul neînfrânat a adus doar frustrare și depresie. Până și clerul a fost corupt. Avocații exprimărilor sexuale fără limite au prezis că eliberarea eroticului va diminua violența. Dar s-a întâmplat tocmai opusul. Patima și violența sunt parteneri eterni, iar cultura porno, departe de a genera un erotism delicat, a dat drumul la cruzime și sadism. „Noua franchețe” nu a interzis ipocrizia, ci doar i-a dat noi forme, ipocriții pretinzând că reprezintă „onestitatea”.

„Drepturile civile”, adică creșterea puterii statului de a dicta asociațiilor private, nu au produs nici libertate nici egalitate rasială, ci doar mai multă tiranie și resentimente. Departe de a atinge o societate fără prejudecăți rasiale, avem acum o societate obsedată de rasă, cu o subclasă criminală care nu a existat înainte.

Statul bunăstării, care a promis să-i scoată pe oameni din sărăcie, nu a făcut decât să-i obișnuiască cu ea, în timp ce a împovărat și a pus în pericol restul populației. „Discriminarea pozitivă” a dovedit doar că, atunci când promiți dreptate pentru toți, îi vei face pe toți să se simtă nedreptățiți. Diferențele rasiale, fie inerente, fie culturale, s-au dovedit a fi imposibil de îndepărtat. Dar ideologia progresivistă ne-a învățat că rezultatele acestor diferențe sunt doar din cauza „rasismului” și trebuie rezolvate prin acordarea de și mai multă putere statului asupra relațiilor private și a proprietății private.

Progresivismul discută despre „eliminarea” – nu doar opoziția sau reducerea sau discreditarea – unor condiții sociale atât de amorfe și uriașe precum sărăcia și prejudecățile. „Războiul împotriva sărăciei” purtat de Lyndon Johnsn s-ar sfârși într-o victorie permanentă, o „Mare Societate”. De fapt, Johnson a promis să renunțe la război dacă nu va reuși, la fel cum ierarhia catolică a promis să inverseze inovațiile liturgice de după Vatican II, dacă nu aduc rezultatele scontate. Dar programele Marii Societăți și Novus Ordo Mass sunt încă printre noi. „Reformele” inutile, odată adoptate, par la fel de greu de eliminat ca relele pe care și-au propus la început să le elimine.

Credința progresivistă a devenit obligatorie și este o erezie să te îndoiești că lumea poate fi refăcută radical. Din moment ce liberalismul a insistat să învețe pe calea cea grea, era cum nu se putea mai potrivit ca mulți părinți albi liberali să fie șocați să descopere cum copiii lor se temeau și îi urau pe negrei nu din cauza ignoranței și a „prejudecăților” ci drept consecință a propriilor experiențe în școlile integrate. (Până la sfârșitul secolului numărul părinților liberali care își trimit copiii în școli integrate a scăzut vertiginos)

Este fascinant că până și un critic acid al limbajului utopic inflaționat cum a fost Orwell (dintre toți oamenii!), care va crea unele din cele mai sumbre imagini ale tiraniei moderne, a căzut pradă în zilele tinereții tentației de a idealiza viitorul. Poate fi un caz extraordinar de învățare din propriile greșeli, cum s-a întâmplat cu alți faimoși apostați de la speranța progresivistă: Arthur Koestler, Whittaker Chambers, James Burnham și mulți alții dintre cei mai vizionari demitizatori ai viitorului care nu a fost să fie.

Astfel de oameni aveau nevoie de un curaj de tip special pentru a denunța iluziile oficiale ale secolului al XX-lea. După cum spunea aproape de începutul secolului, poetul catolic francez Charles Peguy: „nu vom ști vreodată câte acte de lașitate au fost motivate din frica de a nu părea suficient de progresist”.

„Am un vis” a proclamat Martin Luther King Jr., al cărui „vis” era inspirat de lecturile din Marx și alți profeți progresiviști. Ca nenumărați vizionari, nu știa de avertismentul lui Michael Oakeshott: „Simbioza dintre domnie și vise generează tiranie”. Ceea ce ar putea fi un bun epitaf pentru secolul XX.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *