Despre dureroasa intuiție a serialului Seinfeld

„E despre nimic. Un serial despre nimic.”

Aceste cuvinte au devenit emblematice pentru Seinfeld, comedia NBC difuzată între 1989 și 1998, în ultimul deceniu în care televiziunea generalistă a dominat cultura americană. Pe 14 mai 1998, 76 de milioane de oameni au urmărit ultimul episod al serialului, care a înregistrat un rating de 41 — ceea ce înseamnă că 41% dintre gospodăriile americane au privit transmisiunea în direct. O cifră comparabilă cu cele ale Super Bowl-ului, de neconceput astăzi pentru un serial de ficțiune. De-a lungul timpului, Seinfeld a dat naștere unei sumedenii de replici și referințe devenite parte din limbajul cultural comun, ceea ce numim astăzi meme-uri: „Nu că ar fi ceva în neregulă cu asta”, „stăpânul propriului domeniu”, „Nazistul supelor”, „demn de un burete”, „bla-bla-bla”…

Și totuși, astăzi, Seinfeld nu se mai bucură de aceeași popularitate ca Friends sau The Office. Nici pe departe. Aceste seriale — The Office, în special — continuă să fie repere culturale și, în ultimul deceniu, au atras o nouă generație de spectatori prin intermediul platformelor de streaming. Seinfeld a ajuns, în schimb, să stârnească cel mult o curiozitate trecătoare.

E ușor să pui această diferență pe seama schimbului de generații. La urma urmei, cine mai vorbește astăzi despre M*A*S*H? Dar, după ce am revăzut Seinfeld împreună cu copilul meu de 11 ani, am ajuns la concluzia că adevăratul motiv pentru care serialul și-a pierdut priza asupra publicului nu este că pare învechit, ci tocmai contrariul. În ciuda roboților telefonici și a referințelor la MovieFone (căutați pe Google, copii!), serialul pare modern într-un fel pe care nici măcar scenariștii săi nu l-ar fi putut anticipa în urmă cu 30 de ani.

Printre numeroasele dezbateri stârnite de inteligența artificială se numără și următoarea întrebare: ce se va întâmpla dacă aceste sisteme vor provoca o creștere masivă a șomajului în rândul angajaților din sectorul serviciilor calificate și al corporațiilor? (Ca să fie limpede, deocamdată există puține dovezi că inteligența artificială ar fi provocat pierderi de locuri de muncă, însă stânga susține tot mai serios ideea unui venit universal de bază, indiferent de evoluția situației.) Cum ar arăta o lume plină de adulți educați, dar lipsiți de motivație și fără copii?

Am mai văzut-o.

Se numește Seinfeld.

O lume a egoismului și a imaturității

Ideea fundamentală a umorului din Seinfeld este, desigur, că serialul spune povestea a patru prieteni de un egoism absurd. Se plac unii pe alții și își sunt loiali, dar numai până la un punct. Nu par însă niciodată dispuși să sacrifice ceva cu adevărat important unul pentru celălalt, cu atât mai puțin pentru altcineva.

Jerry este ironic și detașat, iar umorul său se reduce la un șir de observații ingenioase, dar superficiale; George își plânge de milă, e leneș și lipsit de coloană vertebrală; Kramer este un escroc și un nătărău ale cărui planuri sunt sortite eșecului; Elaine este promiscuă și veninoasă.

Desigur, serialul a fost realizat într-o epocă anterioară aplicațiilor de dating. Și totuși, surprinde perfect filosofia lor sentimentală: mai întâi aspectul fizic, apoi o fandare spre stânga sau spre dreapta — și totul de la capăt. Cei patru prieteni sunt singuri la începutul serialului. Și tot singuri rămân la final, aproape un deceniu mai târziu. Jerry îi spune lui Elaine că doar 5% dintre femei sunt suficient de atrăgătoare pentru a ieși cu ele. El întâlnește un șir nesfârșit de femei frumoase, dar nimic nu se leagă vreodată, iar de îndată ce una iese din peisaj, trece la următoarea.

George, scund și chel, consideră că a fi cu o femeie frumoasă este un drept care i se cuvine prin naștere. După ce serialul trece de jumătate, ajunge la concluzia că trebuie să se căsătorească pentru a nu rămâne singur. O cere în căsătorie — și regretă imediat gestul. Când logodnica lui moare (otrăvită după ce linge plicurile ieftine pentru invitațiile de nuntă pe care el le alesese), George abia reușește să mimeze o urmă de tristețe. Elaine și Kramer sunt la fel de lipsiți de orice simț al responsabilității.

Niciunul dintre cei patru nu dă doi bani pe carieră. Jerry este singurul care are ceva ce seamănă cât de cât cu o profesie, iar în ultimele sezoane serialul acordă tot mai puțină atenție activității sale.

Se uită mult la televizor, dar nu au pasiuni sau interese autentice, cu excepția dragostei lui Jerry pentru echipa de baseball Mets și a câtorva ieșiri ocazionale la cumpărături. Le plac competițiile inutile, de tipul celor pe care aplicațiile de pariuri și jocuri de noroc le încurajează astăzi. Dacă DoorDash și Amazon Prime ar fi existat pe atunci, n-ar mai fi ieșit niciodată din apartamentele lor.

Desigur, nu sunt nici caritabili, nici religioși. Serialul se sprijină pe un ethos evreiesc secular — cosmopoliți fără rădăcini! — ceea ce ar putea fi un alt motiv pentru care generația Z nu îl îndrăgește. În viața reală, Jerry Seinfeld a fost criticat recent pentru pozițiile sale fățiș pro-Israel.

În ceea ce privește familia, copiii nu au, practic, niciun loc în Seinfeld. Un episod se construiește în jurul urâțeniei ieșite din comun a unui bebeluș. Niciunul dintre cei patru nu are copii și nici nu pare să-și dorească, în vreun sens autentic, să aibă. De ce și-ar dori, având în vedere relațiile pe care le au cu propriii părinți? Mama și tatăl lui Jerry sunt în vârstă, obtuzi și sufocanți. Părinții lui George sunt și mai răi: țipă necontenit unul la celălalt și la propriul fiu. Părinții lui Elaine și ai lui Kramer abia dacă sunt pomeniți. Cei patru trăiesc pe cont propriu, legați între ei doar de o reticență comună de a se maturiza.

Când gluma devine o oglindă

Această absență a oricărui progres în viață nu poate fi pusă pe seama convențiilor comediilor de situație: atât Friends, cât și The Office — alături de numeroase alte seriale — își construiesc, în esență, poveștile în jurul unor relații romantice de lungă durată. Dar Seinfeld chiar este un serial despre nimic. Penultimul episod, un montaj retrospectiv cu cele mai memorabile momente din cei nouă ani de până atunci, se încheie cu cei patru protagoniști coborând dintr-un vagon de metrou și plecând fiecare în altă direcție.

Cu o generație în urmă, când criza opioidelor nu ucisese încă peste un milion de americani, când vârsta medie la prima căsătorie era sub 27 de ani pentru bărbați și sub 25 pentru femei, iar rata natalității era cu aproximativ 20% mai mare decât în prezent, golul sufletesc din centrul serialului ar fi putut să li se pară mai amuzant celor care îl urmăreau.

Sigur, trăiesc în New York, fac ce le place, dar, în cele din urmă, nu sunt prea fericiți. Viețile lor nu au niciun sens.

Pentru tinerii din generația Z, care se întreabă dacă se vor căsători vreodată și vor avea copii, dacă își vor putea cumpăra o locuință sau dacă vor avea parte de un loc de muncă stabil, Seinfeld ar putea să semene mai puțin cu o fereastră deschisă spre lumea unor newyorkezi obsedați de propria persoană și mai mult cu o oglindă deformantă, care le întoarce propria imagine într-o formă grotescă.

Când gluma se face pe seama ta, e mult mai greu să râzi.

Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să susții o cultură sănătoasă, poți cumpăra și citi o carte.