Libertatea și artele liberale

Starea scandaloasă a universității moderne poate fi atribuită diverselor forme de degradare care au prins rădăcini în științele umaniste. Universitatea era odinioară locul în care se desfășura educația umanistă, bazată pe marile opere ale culturii; astăzi, este mai probabil să găsim aici îndoctrinare în multiculturalism, studii despre dizabilitate, studii queer, studii postcoloniale, o multitudine de alte studii axate pe victimizare și insistența obișnuită asupra importanței centrale a categoriilor de rasă, gen și clasă socială. În prezent, științele umaniste par să-și piardă prezența și influența în universitatea modernă, în mare parte din cauza irelevanței lor solipsiste, care a sporit în mod previzibil dezinteresul studenților.

Deși criticii deturnării științelor umaniste ar putea fi tentați să considere noua lor irelevanță un motiv de sărbătoare, aceasta ar trebui să reprezinte o profundă sursă de îngrijorare și un stimul pentru eforturi reînnoite de a susține locul central al acestor discipline în cadrul artelor liberale, înțelese în mod corect. Totuși, pentru a reda științelor umaniste locul care li se cuvine, este necesar mai întâi să identificăm originile declinului lor. Aceste origini trebuie analizate într-un context istoric amplu, care să nu înceapă doar cu atmosfera eliberatoare a anilor 1960, ci să urmărească o genealogie de secole, nu doar de câteva decenii.

Criza științelor umaniste a început, de fapt, în perioada modernă timpurie, odată cu argumentul potrivit căruia era nevoie de o nouă știință care să înlocuiască „vechea știință” a artelor liberale. Această nouă știință nu mai urmărea doar să înțeleagă lumea și ființele care o populează, ci să le transforme. Această tendință a generat mai întâi o revoluție științifică la nivel teoretic, iar în cele din urmă o revoluție științifică, industrială și tehnologică în realitate.

În mod semnificativ, ea a favorizat apariția teoriilor privind raționalizarea și standardizarea metodelor, respingând în același timp concepțiile mai vechi despre tradiție și cultură, despre cult și credință, despre mit și poveste. Această evoluție a adus o prosperitate, oportunități, deschidere, descoperiri și tehnologii fără precedent, contribuind în mare măsură la ceea ce Francis Bacon numea „ușurarea condiției omului”. În același timp însă, prin înlăturarea științelor umaniste, ea a făcut ca umanitatea modernă să devină tot mai vulnerabilă în fața unei forme de orgoliu nemăsurat, imposibil de controlat. În cele din urmă, știința modernă aspiră să depășească stăpânirea naturii și să ajungă la stăpânirea naturii umane, ultima frontieră a dominației sale. Înlăturarea științelor umaniste a condus inevitabil la un dispreț de tip gnostic față de ființa umană.

În centrul educației liberale se afla odinioară o concepție diferită despre cunoaștere. Aceasta își avea originile în perioada premodernă și era, în mare parte, de natură religioasă și culturală, întemeindu-și autoritatea pe tradițiile de credință și practicile culturale pe care o generație încerca să le transmită celei următoare.

Această concepție încă există în numeroase campusuri universitare, asemenea unui palimpsest pe care un observator atent îl mai poate descifra. Clădirile gotice, titlurile de „profesor” și „decan” , veșmintele somptuoase purtate o dată sau de două ori pe an, cu ocazia ceremoniilor — toate acestea, alături de alte vestigii și practici păstrate din trecut, sunt fragmente ale unei tradiții mai vechi, aproape dispărute din majoritatea campusurilor universitare, dar care ne amintesc totuși de spiritul ce anima odinioară aceste instituții.

Timp de secole, disciplinele umaniste s-au aflat în centrul universității. Deși științele făceau parte integrantă din educația originală bazată pe artele liberale, ele erau considerate principala cale de înțelegere a ordinii naturale și a creației, în care omenirea reprezenta încununarea. Recunoscând că omul era obiectul de studiu cel mai demn de atenție și, în același timp, cel mai dificil de înțeles, această tradiție mai veche urmărea să cultive o etică a smereniei: să căutăm să înțelegem, recunoscând totodată insuficiența capacității umane de a ajunge vreodată la o înțelegere deplină.

„Vechea știință” recunoștea că o trăsătură distinctivă a omului era capacitatea sa de a fi liber. Spre deosebire de celelalte creaturi, omul nu era condus exclusiv de instinct, ci avea capacitatea de a alege și de a-și orienta și organiza în mod conștient propria viață. Această libertate, așa cum era înțeleasă de gânditorii antici și de religiile biblice, putea fi folosită în mod greșit și putea duce la excese. Unele dintre cele mai vechi povestiri ale tradiției noastre, inclusiv cea despre căderea din rai, vorbeau despre înclinația omului de a-și folosi libertatea în mod necorespunzător.

A ne înțelege pe noi înșine însemna să înțelegem cum să ne folosim libertatea în mod corect, în special cum să ne stăpânim dorințele și poftele aparent nesățioase. Artele liberale recunoșteau că supunerea față de aceste dorințe fără limite ar duce la pierderea libertății noastre și ar reflecta înrobirea noastră de către propriile dorințe.

Ele urmăreau să încurajeze dificila sarcină de a discerne între ceea ce este permis și ceea ce este interzis, între folosirea cea mai înaltă și mai bună a libertății noastre și acțiunile caracterizate de orgoliu nemăsurat, imoralitate sau nedreptate. A fi liber — a fi liberal, în sensul originar al termenului — era în sine o artă: ceva ce se învăța nu prin natură sau instinct, ci prin cultivare și educație.

În centrul artelor liberale se aflau științele umaniste, adică educația privind modul în care trebuie să fim ființe umane. Fiecare nouă generație era încurajată să consulte marile opere ale tradiției noastre: epopeile vaste, tragediile și comediile clasice, reflecțiile filosofilor și teologilor, Cuvântul revelat al lui Dumnezeu și nenumăratele cărți care încercau să ne învețe ce înseamnă să fii om — și, mai presus de toate, cum să ne folosim bine libertatea (…)

Redobândirea educației liberale

Dacă dorim să evităm excesele modernității — aplatizarea sufletului, o etică a consumului și epuizarea resurselor lumii — trebuie să încercăm să restabilim artele liberale.

Deși continuă să existe o mare varietate de colegii dedicate artelor liberale, majoritatea instituțiilor de acest tip au fost profund influențate de presupozițiile perspectivei științifice. Angajările și promovările se fac din ce în ce mai mult în funcție de cerințele privind productivitatea cercetării. Departamentele și colegiile de arte liberale funcționează în umbra marilor instituții de cercetare, în care predomină priorități ce par a fi de natură științifică. Prin urmare, ele au ajuns să interiorizeze aceste priorități, chiar dacă acestea nu sunt potrivite pentru un mediu dedicat artelor liberale.

Ca rezultat, multe dintre aceste instituții aspiră, în mod incoerent, la statutul de elită, imitând universitățile orientate spre cercetare.

Totuși, reorganizarea lor nu este imposibilă. Atunci când analizăm istoria artelor liberale, recunoaștem în mod justificat existența unei varietăți de instituții, dintre care majoritatea au fost, cel puțin la un moment dat, afiliate unor tradiții religioase.

Cele mai multe au fost înființate în strânsă legătură cu comunitățile în care se aflau. Această legătură putea lua forma tradițiilor religioase locale, a atenției acordate oportunităților profesionale pe care economia locală le putea susține, a unei relații apropiate cu „bătrânii” comunității, a unei puternice identificări cu locul respectiv sau a probabilității ca studenții să provină din împrejurimi.

Majoritatea urmăreau să ofere o educație liberală nu pentru a-și elibera complet studenții de legăturile cu locul de origine și cu tradițiile moștenite de la înaintași, ci pentru a-i familiariza profund cu tradițiile din care proveneau. Scopul era aprofundarea cunoașterii surselor propriilor convingeri și întoarcerea studenților în comunitățile lor, unde se aștepta ca aceștia să contribuie la bunăstarea civică și la continuitatea comunității.

Până în secolul al XX-lea, majoritatea instituțiilor clasice de arte liberale întemeiate pe o tradiție religioasă impuneau nu doar cunoașterea marilor texte ale acestei tradiții — inclusiv și mai ales a Bibliei —, ci și un comportament corespunzător, care să reprezinte o formă de „educație a deprinderilor” în practicarea virtuților învățate în sala de curs.

Participarea obligatorie la slujbele din capelă sau la Liturghie, regulile de conviețuire în cămine, activitățile extracurriculare supravegheate de adulți și cursurile obligatorii de filosofie morală, predate adesea chiar de președintele colegiului respectiv, urmăreau să integreze studiile umaniste și religioase din sala de curs în viața cotidiană a studenților.

Întemeiată pe o concepție clasică sau creștină despre libertate, această formă de educație urmărea să ne arate că suntem dependenți de ceva dincolo de noi înșine — nu autonomi — și că avem nevoie de capacitatea de a ne conduce singuri.

Așa cum a scris eseistul și fermierul Wendell Berry, constrângerea

„nu este condamnarea pe care ar putea părea să o reprezinte. Dimpotrivă, ea ne readuce la condiția noastră reală și la moștenirea noastră umană, de care concepția noastră despre noi înșine ca animale fără limite ne-a îndepărtat prea mult timp.”

O educație întemeiată pe un ansamblu de condiții culturale ar lua natura drept călăuză și ar lucra în armonie cu aceasta, prin practici precum agricultura, meșteșugurile, cultul religios, povestirea, memoria și tradiția. Ea nu ar urmări supunerea naturii în fața voinței omului.

Responsabilitatea sa fundamentală ar fi transmiterea culturii, nu respingerea sau depășirea acesteia. O asemenea educație ar evita filosofia dezrădăcinată, promovată de o educație bazată exclusiv pe „gândirea critică”, și nu s-ar supune mobilității intelectuale permanente impuse de sistemul economic global.

În cele din urmă, o educație liberală restaurată nu ar reprezenta o eliberare de „moștenirea strămoșilor” sau de natură, ci o educație privind limitele pe care cultura și natura ni le impun. Ar fi o educație care ne-ar învăța să trăim fără a cădea în tentația unor forme prometeice de glorificare exagerată a sinelui, fie la nivel individual, fie la nivelul unei întregi generații.

Libertatea nu trebuie înțeleasă ca eliberare de orice constrângere, ci ca o capacitate de a ne conduce și stăpâni pe noi înșine. O asemenea autodisciplină, recomandată atât de tradițiile antice, cât și de cele religioase, face posibilă o formă mai autentică de libertate: libertatea de a nu fi înrobiți de propriile dorințe și de puterea distructivă a acestora.

Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să susții o cultură sănătoasă, poți cumpăra și citi o carte.