Leskov și paradoxul credinței

18/11/2026    |   de Ninel Ganea

Printre marii scriitori ruși care au dominat a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Nikolai Leskov reprezintă o figură enigmatică și greu de clasat. Fără origini aristocratice, cu o educație formală precară (a abandonat școala la 15 ani), dar mai presus de toate echivoc și nuanțat în raport cu marile teme ce preocupau intelighenția rusă – acele „blestemate întrebări” –  Leskov nedumerește cititorul care încearcă să-i fixeze o etichetă definitivă. A fost, pe rând, un opozant al nihiliștilor pe care i-a satirizat fără milă în mai multe romane, apoi cronicar al vieții clericale ruse, s-a distanțat de Biserica oficială, a fost curtat de progresiști, l-a ironizat nedrept pe Sf. Ioan de Kronstadt și a murit ca adept al lui Tolstoi (gânditorul, nu romancierul). Și-a imaginat că opera sa, debordând de oralitate, de formule colocviale, satiră și limbaj popular, se va perima, dar scrierile sale au ajuns să fie prețuite astăzi de critici mai mult pentru stil decât pentru problemele pe care le ridică. Astfel, odată cu trecerea timpului, Leskov a ajuns să fie apreciat de tot spectrul ideologic, deși pentru motive aproape diametral opuse.

Dacă pentru cei mai mulți gânditori și romancieri ai acelor timpuri, conflictul fundamental era între Ortodoxie și ateism, în viața și scrierile lui Leskov apare o tensiune constantă și uneori ireconciliabilă între Ortodoxie și diverse forme de protestantism. Chiar și în cazul romanului Ulița popimii, poate cel mai canonic din punct de vedere religios, conceput într-o perioadă în care autorul se declara „un fiu credincios și smerit” al Bisericii Ortodoxe, există o nemulțumire pregnantă față de instituția oficială, nihiliștii jucând în scriere un rol mai degrabă comic.

O parte a profilului intelectual și eclezial al lui Leskov se explică prin biografia sa. Tatăl său, descendent a patru generații de preoți, a preferat să întrerupă această ocupație de familie și să devină un funcționar oficial anodin. Pe măsură ce a îmbătrânit s-a îndepărtat îndeajuns de ritualurile Bisericii, fără să ajungă niciodată, totuși, să flirteze cu ateismul. A preferat o variantă de credință raționalistă, cu accente anticlericale, dar nimic care să treacă dincolo de limitele cuviinței din epocă. Pe de altă parte, mama a rămas toată viața o pravoslavnică prin excelență, care mergea regulat la mănăstiri, ținea posturile și făcea chiar parte din comitetul bisericii locale. O altă influență majoră a fost bunica maternă. „Era o femeie de modă veche, care avea o plăcere insațiabilă de a merge în pelerinaje. Cunoștea pe de rost nu doar trecutul fiecărui schit, dar știa povești călugărești, istoria icoanelor, minunile care li se atribuiau și tot restul”, avea să o descrie romancierul.

Aceste două influențe majore și-au tot disputat întâietatea în sufletul și creația lui Leskov, iar de cele mai multe ori s-au întrepătruns. De aici și interesul său, complet neobișnuit la vremea sa, pentru marginalii, sectanții și nonconformiștii religioși.

Preocuparea aceasta iese în evidență și în povestirile de Crăciun, scrise de-a lungul a două decenii, care ies din canonul genului și ating probleme mai sensibile, altele chiar decât cele pe care însuși Leskov le definea, nu lipsit probabil de o anumită ironie, ca fiind specifice acestui tip de literatură: Povestirea de Crăciun trebuie neapărat să fie construită în jurul întâmplărilor din timpul sărbătorilor – de la Crăciun până la Bobotează; să fie măcar întrucâtva fantastică; să cuprindă o morală oarecare, fie ea și de felul dezmințirii unei prejudecăți vătămătoare; și, în sfârșit, să aibă neapărat un deznodământ vesel.

Leskov a ignorat frecvent aceste standarde, astfel că riscă uneori să deruteze cititorul prin încadrarea unor povestiri sub acest titlu. Piese ca Fiara, Necaz în ajunul Crăciunului (apărute în antologia Povestiri rusești de Crăciun, Contra Mundum, 2022), Hristos în vizită la un mujic, sau Colierul de Perle, din prezentul volum, reprezintă capodopere ale literaturii de sărbători. În schimb, alte povestiri se subsumează mai greu convențiilor stricte ale genului, fără însă ca asta să le știrbească în vreun fel valoarea. Diferența dintre ele nu ține doar de o anumită formă sau de idiosincrazii personale, ci și de o schimbare mai adâncă de perspectivă a autorului, care survine în ultima parte a vieții. Nuvelele nu mai au acea notă profund miraculoasă, care culminează cu o renaștere interioară a personajului principal, cu o metanoia spectaculoasă, ci accentuează o dimensiune etică, care ține mai mult de resurse  sufletești proprii. Nu de puține ori, firul epic se destramă într-o poantă satirică, cum este cazul în Călătorie cu un nihilist ori în O mică greșeală, alteori se limitează la un râs sănătos cum se întâmplă în Cârpaciul. Cu alte cuvinte, componenta fantastică, sau ceea ce în viziunea ortodoxă poartă numele de minune, tinde să fie obnubilată sau să dispară semnificativ în povestirile târzii de Crăciun.

Dar în pofida acestei palinodii, Leskov rămâne un autor pravoslavnic, după cum remarca D.S. Mirsky în a sa Istorie a literaturii ruse: „Creștinismul lui Leskov, la fel ca al lui Tolstoi, este anticlerical, neconfesional și pur etic. Dar asemănările se sfârșesc aici. Nota etică dominantă este diferită. Nu avem de-a face cu un cult al purității morale și al rațiunii, ci cu unul al smereniei și al iubirii milostive. Mândria duhovnicească, îndreptățirea de sine, trufia duhovnicească, reprezintă pentru Leskov cele mai grave păcate (…) Conștiința păcătoșeniei, precum și osândirea îndreptățirii de sine și a trufiei celui care se socotește drept — trufie socotită păcat împotriva Duhului Sfânt — sunt profund înrădăcinate în simțirea duhovnicească a poporului rus și în duhul Bisericii Răsăritene.”

Chiar dacă Leskov pare de multe ori că încearcă să deturneze morala povestirilor într-o regiune ambiguă confesional, duhul și stilul scrierilor se încăpățânează să fie în continuare tradiționale. E ca și cum mintea pare că i s-a convertit la o altă formă de credință, dar inima îi bate mai departe tot într-o cadență ortodoxă. Din acest punct de vedere, chiar dacă aparține unei perioade de tranziție a scriitorului, Hristos în vizită la un mujic  e un caz paradigmatic. Personajul central, Timofei, e un cunoscător fără egal al Scripturii, corect și prosper, cititor asiduu, având un profil protestant inconfundabil. Dar suferă de pe urma unui orgoliu rănit de o serie de nedreptăți îndurate în tinerețe și visează la o restabilire talionică a balanței. Starea însă i se schimbă de la lectura unui pasaj din Evanghelii și trece printr-o schimbare lăuntrică ce lasă în urmă definitiv pagubele și necazurile suferite. Renașterea omului, chiar dacă ar putea fi interpretată ca având loc prin sine însuși, trebuie văzută ca o intervenție a harului divin, care se manifestă mai pregnant în timpul Crăciunului: „Mă gândeam că prietenul meu se trufise, iar acum, din această pricină, se încurca într-o amăgire deșartă. Însă purtarea de grijă a lui Dumnezeu rânduise altfel acest lucru.”

Trecând peste aceste pendulări derutante pentru cine caută exprimări dogmatice indiscutabile, Leskov se detașează ca un observator remarcabil al vieții și caracterului rusesc sub toate formele sale, pe care le privește cu îngăduință, înțelegere și o ironie caldă. Cunoaște ca nimeni altul poporul și „are un dar aparte de a da viață sfântului stângaci aproape anost, atât de omenește obișnuit.” Eroii săi, chiar și în perioada Crăciunului, ba chiar mai mult în această perioadă festivă, refuză să se lase reduși la o psihologie convențională. Ei se remarcă în situații banale, dovedind că pentru Leskov, virtutea nu e o calitate abstractă, ci se manifestă în contexte obișnuite, prin depășirea unor reacții omenești firești. Dacă o întâlnire, un furt sau o jignire pot deveni momente pentru transformarea duhovnicească, cu atât mai mult Nașterea Domnului trezește o puternică râvnă lăuntrică.

Dar dincolo de aceste accente și inflexiuni morale, povestirile de Crăciun ale lui Leskov au un farmec aparte, care ține în primul rând de arta sa narativă. Oralitatea, formulele populare, digresiunile și umorul îl fac pe cititor să pătrundă firesc în universul rusesc al veacului al XIX-lea. Leskov are darul de a surprinde sacrul fără solemnitate și sfințenia firesc, în oameni obișnuiți, prin gesturi aparent neînsemnate. Poate tocmai de aceea s-a spus despre el că este cel mai rus dintre toți scriitorii ruși.

Prefața volumului Hristos în vizită la un mujic, apărut la Editura Contra Mundum.

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *