Michel Houellebecq și vidul existenței moderne

Neavând o cunoaștere suficient de amplă a literaturii franceze contemporane, nu mă simt îndreptățit să afirm că Michel Houellebecq este cel mai interesant romancier francez al zilelor noastre. Pot spune însă, fără ezitare, că este un scriitor remarcabil de inteligent, chiar dacă inteligența sa operează într-un registru oarecum limitat. Fasciculul său de lumină este îngust, dar extrem de penetrant, asemenea razei unui laser, iar tema pe care o explorează este una importantă, ba chiar vitală: vidul existenței moderne în Occident, absența transcendenței, o viață trăită tot mai mult în lipsa credinței religioase sau politice, a unei culturi creatoare demne de acest nume, adesea fără legături personale profunde și, în cele din urmă, chiar fără nicio dorință de a trăi. În ceea ce Salman Rushdie (un scriitor cu mult inferior lui Houellebecq) a numit „un gol în formă de Dumnezeu” s-a revărsat căutarea plăcerilor senzuale, care nu reușesc însă decât să ne distragă pentru scurt timp de la acest vid.

Este nevoie de ceva mai mult. Numai că omul occidental — cel puțin omul occidental cu un anumit nivel de educație, inteligență și confort material — nu a reușit să găsească acel ceva. Nihilismul care stă la baza viziunii lui Houellebecq sugerează că nici nu există ceva de găsit. Consecința absenței unui scop transcendent este autodistrugerea, nu doar la nivel individual, ci și la scara întregii populații. Sofisticarea tehnologică a fost însoțită, cel puțin așa pare adesea, de o incompetență generalizată în arta de a trăi. Houellebecq este profetul și cronicarul acestei incompetențe.

Până și titlul ironic al celui mai recent roman al său, Serotonină, stă mărturie pentru strălucirea puterii sale de diagnostic și pentru capacitatea de a surprinde, într-un singur cuvânt, starea de rău a civilizației, temă care îi aparține în mod inconfundabil. Serotonina, după cum trebuie să știe deja orice reprezentant al clasei de mijloc preocupat obsesiv de propria persoană, este o substanță chimică din creier, care funcționează ca neurotransmițător și căreia i se atribuie astăzi puteri cândva rezervate Sfântului Duh. Orice comportament sau trăire nedorită ar fi provocată de un deficit, un exces ori o dereglare a acestei substanțe, astfel încât, în esență, toate problemele umane ajung să fie reduse la chestiuni de neurochimie.

Potrivit acestei perspective, nefericirea devine o problemă tehnică, pe care medicul trebuie să o rezolve, și nu un prilej de reflecție sau, poate, de schimbare a modului în care ne trăim viața. Nu știu dacă în Franța cuvântul malheureux (nefericit) a fost aproape complet înlocuit de déprimé (deprimat), dar, în limba engleză, unhappy pare să fi fost aproape în întregime substituit de depressed. În ultimii mei ani de practică medicală, trebuie să fi întâlnit sute, poate chiar mii de oameni deprimați sau care se declarau astfel. Singurul om nefericit pe care l-am întâlnit însă a fost un deținut care dorea să fie transferat într-un alt penitenciar, fără îndoială din motive de siguranță.

Titlul ales de Houellebecq surprinde acest fenomen — o deplasare semantică în serviciul medicalizării existenței — cu o concizie rareori egalată. De altfel, scriitorul are antene remarcabil de sensibile la spiritul epocii în general, deși trebuie spus că receptivitatea sa se îndreaptă mai ales către aspectele absurde, neplăcute sau deprimante ale acesteia, și mult mai puțin către cele pozitive.

Houellebecq satirizează ceea ce am putea numi o concepție neurochimică asupra vieții, care nu este cu nimic mai presus de superstiție sau de mitologia urbană. Protagonistul și naratorul romanului Serotonină este un agronom aflat la începutul vârstei mijlocii, ale cărui slujbe, deși suficient de bine remunerate, i s-au părut întotdeauna nesatisfăcătoare sau lipsite de sens. El suferă de nefericirea provocată de incapacitatea sa de a construi o relație durabilă cu o femeie. În schimb, trece de la o relație la alta, pe care le sabotează printr-un comportament impulsiv, dominat de căutarea permanentă a senzațiilor tari. Acest bărbat merge la medic pentru a obține o nouă prescripție de Captorix, un antidepresiv serotoninergic de ultimă generație, fictiv. Medicul, fără să-l întrebe nimic despre împrejurările vieții sale, îi spune:

Important este să menținem serotonina la nivelul optim — atunci totul va fi în regulă. Dar ideal ar fi să reducem cortizolul și, poate, să creștem nivelul dopaminei și al endorfinelor.

Acesta este genul de limbaj scientist degradat pe care îl putem auzi în conversațiile purtate în orice autobuz. Îmi amintește foarte mult de cartea absurdă a lui Peter D. Kramer, Listening to Prozac, care, cu câțiva ani în urmă, a convins publicul că ne aflăm în pragul unei înțelegeri atât de profunde a neurochimiei, încât în curând vom putea să ne proiectăm propriile personalități prin intermediul automedicației.

Romanul nu are nici măcar aparența unei intrigi. Este mai degrabă o autobiografie fictivă a dezamăgirilor unui om care, bănuim, seamănă foarte mult cu autorul însuși. Protagonistul, Florent-Claude (un nume ridicol, pe care îl detestă), s-a îndrăgostit de două ori, dar de fiecare dată a distrus relația printr-o aventură trecătoare cu o tânără întâlnită întâmplător. Deși a devenit dependent, cel puțin din punct de vedere psihologic, de Captorix (un nume, de altfel, foarte plauzibil pentru un medicament nou, și nu întâmplător ales astfel), spre sfârșitul cărții înțelege că este, în același timp, victimă și participant la o cultură în care fidelitatea monogamă nu mai poate fi considerată ceva de la sine înțeles. Vorbind despre eșecul relațiilor sale, el spune:

Aș fi putut face o femeie fericită… De fapt, două; v-am spus deja despre cine este vorba. Totul era limpede, extrem de limpede, încă de la început; numai că noi nu ne-am dat seama. Ne-am lăsat oare seduși de iluziile libertății individuale, ale unei vieți fără constrângeri, ale posibilităților infinite? Se poate. Aceste idei pluteau în spiritul vremii; nu le-am formulat niciodată explicit, nici nu am simțit nevoia să o facem. Ne-am mulțumit să ne conformăm lor, lăsându-ne distruși de ele.

Pentru mine, plăcerea lecturii lui Houellebecq nu stă în intrigă și cu atât mai puțin în construcția personajelor, care rămâne superficială, întrucât protagonistul-narator este atât de absorbit de propria persoană, încât manifestă prea puțin interes față de ceilalți — o trăsătură despre care suntem îndemnați să credem că este larg răspândită, dacă nu chiar dominantă, în lumea contemporană. Plăcerea vine, mai degrabă, din observațiile sale mușcătoare despre consumerism și vidul pe care acesta îl ascunde. Iată, de pildă, cum Florent-Claude o întâlnește pe Yuku, fosta sa iubită japoneză, care locuiește la Paris, într-un aeroport din Spania, unde el se află temporar:

Îi cunoșteam foarte bine bagajele. Erau de la un brand celebru al cărui nume îl uitasem, Zadig și Voltaire sau poate Pascal și Blaise, un brand al cărui concept fusese să reproducă pe material una dintre acele hărți renascentiste în care întinderile de uscat erau reprezentate cu aproximație, însoțite de o legendă de epocă ce suna cam așa: „Aici se află tigri”. Oricum, erau bagaje foarte șic, a căror exclusivitate era accentuată de absența acelor rotițe pe care le au banalele valize Samsonite ale micilor funcționari. Așa că trebuia să te lupți cu ele, exact ca în cazul elegantelor cufere din epoca victoriană.

El continuă:

La fel ca toate celelalte țări din Europa Occidentală, Spania se angajase în lupta mortală pentru creșterea productivității și desființase toate locurile de muncă necalificate care contribuiau odinioară la a face viața puțin mai puțin neplăcută, condamnând, în același timp, cea mai mare parte a populației la șomaj în masă. Bagaje de acest fel, fie că se numeau Zadig și Voltaire sau Pascal și Blaise, nu aveau niciun sens într-o societate în care hamalii dispăruseră.

În acest pasaj, cu economia de mijloace care îl caracterizează, Houellebecq demască deopotrivă superficialitatea unei culturi în care oamenii își extrag sentimentul propriei identități din etichetele și mărcile vizibile ale obiectelor pe care le posedă, precum și contradicțiile absurde, dar aproape imposibil de înlăturat, ale economiei noastre politice. Desigur, nu propune nicio soluție (poate că nici nu există vreuna), dar acesta nici nu este rostul unor cărți precum cele scrise de el. Este suficient dacă ne deschid ochii asupra problemei.

Observațiile sale necruțătoare îi incomodează profund pe mulți cititori, nu pentru că ar fi inexacte, ci tocmai pentru că sunt dureros de exacte și ar putea conduce, inevitabil, la concluzii neplăcute sau, cel puțin, la gânduri incomode. De aceea, aceștia resping întregul demers: este cea mai simplă cale de a nega ceea ce știm, în adâncul nostru, că este adevărat. Iată, de pildă, următorul pasaj, în care protagonistul — sau, poate, chiar Houellebecq — descrie proprietarul unui bar din nordul Franței, care tocmai își petrecuse timpul — și avea destul timp la dispoziție — citind cu minuțiozitate ziarul local:

Patronul terminase de citit Paris-Normandie [ziarul local] și se apucase de France Football, pe care îl parcurgea cu aceeași atenție meticuloasă. Există și o asemenea lectură. Am cunoscut oameni de acest fel, care nu se mulțumesc să citească doar titlurile, declarațiile lui Édouard Philippe [prim-ministrul Franței la acea vreme] sau suma transferului lui Neymar [celebrul fotbalist brazilian], ci vor să pătrundă în miezul lucrurilor. Ei sunt temelia opiniei publice luminate, pilonul democrației reprezentative.

Houellebecq este un adevărat abator al vacilor sacre.

Ce i s-ar putea reproșa acestei viziuni mizantropice, complet dezvrăjite, asupra lumii moderne? Scenele sale sexuale, care, pentru cei ce i-au citit mai multe cărți, par deja un tic literar sau o mărturisire publică a celor mai intime fantasme ale autorului, sugerează că sexul nu este și nu poate fi nimic altceva decât satisfacerea momentană a unei dorințe urgente, un proces la fel de mecanic precum funcționarea unei betoniere. Mai important, i s-ar putea reproșa faptul că se concentrează exclusiv asupra aspectelor negative ale modernității, asupra vidului său spiritual, de pildă, fără să recunoască și acele dimensiuni în care viața s-a îmbunătățit. Dar un asemenea reproș ar fi echivalent cu a reproșa Călătoriilor lui Gulliver exact același lucru.

Opera lui Houellebecq, și Serotonină în mod special, este impregnată de dezgust, așa cum era și opera lui Swift. Dar este un dezgust care nu poate izvorî decât dintr-o dezamăgire profundă, iar nimeni nu poate fi dezamăgit de ceea ce nu-i pasă. Fiecare pagină este străbătută de un umor negru, de un umor al spânzurătorii: cea care atârnă în ștreang este însăși civilizația occidentală.

Theodore Dalrymple este autorul volumelor Cultura noastră: ce a mai rămas din ea și Minunate Nerozii. Cum subminează psihologia moralitatea, apărute la editura Contra Mundum.