Moartea vieții reale

16/11/2026    |   de Spyridon Andrews

Urăsc era digitală. Iată, am spus-o. Puteți să-mi spuneți cum doriți: luddit, boomer încremenit în trecut, dinozaur sau orice altă insultă vă trece prin minte. Nu-mi pasă. Dacă generația noastră nu s-a sinchisit prea mult de părerile părinților, cu atât mai puțin ne pasă astăzi de ce cred copiii noștri. Deși unii dintre noi regretă, poate, că nu și-au ascultat părinții ceva mai atent. Dar aceasta e o altă poveste.

Am trăit în lumea de dinainte și trăiesc în cea de acum, iar cea din urmă nu mă impresionează. Am sacrificat o bună parte din ceea ce ne face oameni în schimbul vitezei și comodității, al posibilității de a face aproape orice fără să mai intrăm în contact cu semenii noștri. Am confundat progresul tehnologic cu progresul uman și mă tem că, într-o bună zi, vom înțelege cât de prost a fost târgul.

Lumea în care am crescut nu mai există. E aproape imposibil să le explici tinerilor cum era: ca și cum ai descrie muzica unui om care n-a auzit-o niciodată sau mirosul pâinii coapte cuiva care nu știe ce este pâinea. Nu susțin că oamenii erau mai buni. Erau la fel de cruzi, egoiști și ignoranți ca astăzi. Dar un profesor cu adevărat bun îți putea schimba viața. Nu-ți gâdila orgoliul, ci te provoca, te punea la muncă și te ajuta să descoperi lucruri despre tine pe care nu le bănuiai.

Învățam devreme că lumii nu-i păsa prea mult de sentimentele noastre. Dacă întâlneai un bătăuș, îl aveai în față: trebuia să-i ții piept sau să suporți consecințele. Nu exista un buton care să-l facă să dispară. Nu puteai bloca pe oricine te contrazicea și nici nu te puteai refugia într-un spațiu în care toți erau obligați să-ți admire opiniile. Uneori trebuia să conviețuiești cu oameni care nu-ți plăceau. Și se întâmpla să descoperi că nu erau atât de răi pe cât credeai.

Ne maturizam repede fiindcă nu aveam încotro. Părinții nu încercau să ne fie cei mai buni prieteni; voiau să ne crească astfel încât să putem pleca de acasă și să ne construim singuri viața. Când ieșeam seara, nu aveam telefoane, GPS sau părinți care să ne urmărească fiecare pas. Nimeni nu știa exact unde eram, iar asta făcea parte din libertate. Era treaba noastră să nu facem prostii și să învățăm să judecăm singuri.

Nimeni nu verifica Instagramul ca să numere aprecierile. De cele mai multe ori, doar câțiva oameni te plăceau, și era în regulă. Să nu ai nevoie de simpatia tuturor era o superputere. Prietenii erau reali și indispensabili: camarazi cu care împărțeai izbânzi, umilințe, aventuri și dezastre. Te cunoșteau prea bine ca să-ți poți fabrica o personalitate convenabilă. Prietenia însemna să accepți că ceilalți nu existau pentru confortul tău. O comunitate nu era o colecție de oameni agreabili, ci un loc în care oamenii se cunoșteau, se certau, cooperau și, când cineva avea nevoie de ajutor, se implicau.

Comunitățile nu erau online. Nu poți fi în comuniune cu cineva pe care nu l-ai întâlnit; aceea este corespondență, nu comuniune. Ca să cunoști un om, trebuie să-i vezi gesturile, să-i auzi intonația și să afli cum reacționează când lucrurile nu-i ies. E ușor să fii amabil pe internet. E mai greu când copilul vecinului îți sparge geamul sau când cineva îți bate la ușă ca să ceară ajutor. Tocmai asemenea întâlniri ne învățau să trăim împreună.

Și, pentru că nu ne petreceam fiecare clipă cu ochii în telefon, făceam lucruri. Jucam fotbal și baschet, hoinăream cu prietenii, intram în bucluc și învățam să ieșim din el. Cântam în formații improvizate, prin garaje și subsoluri. Cele mai multe erau îngrozitoare, cu excepția, firește, a celor din care făceam eu parte. Dar învățam să cooperăm, chiar și când ne certam asupra repertoriului sau a celui care merita solo-ul de chitară. Când cântai în fața publicului, te expuneai ridicolului. Așa că repetai și încercai să devii mai bun. Învățai că nu orice critică este o traumă. Uneori e exact ce-ți trebuie.

Muzica era o experiență. Cumpărai un disc, îl aduceai acasă, îl puneai pe pick-up, studiai coperta și ascultai albumul până la capăt. Dacă nu-l înțelegeai, îl ascultai din nou. Prietenii se adunau să asculte albumele noi și discutau despre muzicieni și influențele lor. Astăzi avem acces la aproape toate înregistrările făcute vreodată, dar muzica a devenit adesea doar un zgomot de fundal. Nu o mai ascultăm, ci o consumăm.

La fel s-a întâmplat cu literatura. Citeam ca să înțelegem, să descoperim idei care ne puneau în discuție felul de a privi lumea. Vonnegut ne provoca, Joseph Heller ne fascina prin stil, iar Hemingway, Salinger, Dostoievski și Tolstoi ne deschideau universuri diferite. O descoperire ne conducea la alta: aflam că Eric Clapton îl preluase pe Freddie King și îl ascultam pe Freddie King; că Dostoievski fusese influențat de Gogol și Pușkin și îi citeam; că Beethoven îl admira pe Bach și îl ascultam pe Bach. Aveam timp să fim curioși, fiindcă nu petreceam ore întregi contemplând fotografii cu noi înșine.

Și apoi erau întâlnirile. Dacă voiai să inviți o fată în oraș, trebuia să te apropii de ea, s-o privești în ochi și să întrebi. Putea să te refuze, uneori fără prea multă delicatețe. Dar tocmai aceasta era proba curajului. Dacă spunea da, trebuia să-i înfrunți tatăl, care te bănuia din capul locului de intenții necurate. Întâlnirile cereau curaj, răbdare și capacitatea de a supraviețui umilinței. Femeile puteau vedea ce fel de om erai: curajos, amuzant, generos sau doar plin de vorbe. Astăzi, multe dintre aceste întâlniri seamănă mai degrabă cu o sesiune de cumpărături de oameni, cu liste de cerințe și specificații.

Am transformat, de fapt, aproape totul într-o tranzacție. Poți trăi fără să te confrunți cu alt om, fără să înveți să cooperezi, să cânți la un instrument, să citești o carte dificilă sau să formulezi un gând original. Îți poți fabrica o personalitate, te poți înconjura de oameni care-ți dau dreptate și îți poți găsi un companion artificial care nu-ți va spune niciodată că vorbești prostii. Am eliminat fricțiunile care ne obligau să creștem și ne mirăm că atât de mulți par incapabili să înfrunte lumea reală.

Desigur, viața modernă are avantaje. Medicina a făcut progrese extraordinare și nu vreau să mă întorc în vremea când medicii recomandau țigările. Dar am confundat progresul tehnologic cu cel uman. Purtăm în buzunar computere cu mai multă informație decât Biblioteca din Alexandria și le folosim ca să ne certăm cu necunoscuți sau să privim videoclipuri stupide. Putem învăța limbi străine, dar lăsăm aplicațiile să traducă în locul nostru; putem citi marile opere, dar preferăm rezumatele. Avem mai multă informație decât orice generație din istorie, însă informația nu este înțelepciune. Accesul la toate lucrurile nu înseamnă înțelegerea vreunuia.

Între timp, guvernele și corporațiile au înțeles cât de ușor ne pot clasifica, supraveghea și influența. Pot manipula ceea ce vedem, auzim și credem, pot fabrica imagini, imita voci și construi narațiuni. Noi le oferim de bunăvoie datele necesare. Purtăm dispozitive de supraveghere în buzunare și instalăm în case aparate care ne ascultă, apoi ne bucurăm că frigiderul ne anunță când se termină laptele. Orwell cu greu și-ar fi imaginat o populație atât de dornică să participe la propria supraveghere. Tehnologia trebuia să ne elibereze; în schimb, ne-a făcut dependenți de instituții îndepărtate, pe care nu le cunoaștem și nu le putem controla.

Aceeași dependență a schimbat și orașele. Odinioară, fiecare comunitate avea librăria, măcelăria, brutăria și micul restaurant ai cărui proprietari îți știau numele. Locurile lor erau spații de întâlnire, conversație și ajutor reciproc. Astăzi comandăm de pe un ecran, un robot pregătește coletul într-un depozit nevăzut, iar un curier ni-l lasă la ușă fără să schimbe o vorbă cu noi. Suntem încântați că pachetul ajunge în douăsprezece ore, dar nu mai știm cine ne produce hrana sau obiectele de care depindem. Numim asta comoditate. Eu o numesc pierderea independenței.

Mai există locuri în care lumea veche supraviețuiește. Pentru mine, unul dintre ele este Italia. Are destule probleme, iar administrația ei poate pune la încercare răbdarea oricui. Dar oamenii încă stau de vorbă în cafenele, se contrazic în piețe, își cunosc măcelarul și brutarul, zăbovesc la masă și nu par obsedați să facă totul cât mai repede. Prietenii mei italieni vin în America, se minunează de casele uriașe, autostrăzi și eficiența tuturor lucrurilor, apoi se întorc acasă. Înțeleg ceva ce noi am uitat: rostul civilizației nu este să facă totul mai rapid și mai comod, ci să facă viața demnă de trăit.

Am un vis: într-o dimineață, serviciile de streaming să se oprească, iar oamenii să iasă din case ca să-și găsească singuri o ocupație. Rețelele sociale să dispară o săptămână, iar milioane de oameni să descopere că nimeni nu este prea interesat de ce au mâncat la micul dejun. E-mailul să nu mai funcționeze și să fim nevoiți să ridicăm telefonul. Copiii să meargă la antrenamente, să citească, să scrie de mână, să învețe limbi străine și să cânte la instrumente.

Visez orașe cu parcuri, piețe și străzi pe care să poți merge pe jos, nu cartiere nesfârșite și centre comerciale impersonale. Visez ca micile magazine independente să redevină parte vie a comunităților. Aș vrea să văd oameni făcând voluntariat și lucrând împreună, chiar dacă au convingeri politice diferite. Să putem construi un adăpost pentru cei fără locuință fără să-i supunem pe voluntari unui examen de puritate ideologică. Ce idee radicală!

Visez la o civilizație judecată după calitatea vieții, forța comunităților, libertatea cetățenilor și bogăția culturii — nu după viteza cu care comandăm o pizza sau numărul fotografiilor din telefon. Și la o lume în care oamenii sunt judecați după caracter, nu după aprecierile strânse pe Instagram.

Nu-mi lipsește lumea de odinioară doar fiindcă eram mai tânăr. Îmi place să fiu bătrân. Am învățat câte ceva, am făcut destule greșeli și nu doresc să retrăiesc umilințele adolescenței. Îmi lipsește acea lume fiindcă viața însemna mai mult decât să privești un ecran. Aveam mai puține facilități, mai puține opțiuni și mai puțină informație. Trebuia să ne descurcăm singuri, să învățăm să ne contrazicem, să cooperăm și să acceptăm că lumea nu fusese construită în jurul confortului nostru.

Nu eram neapărat mai fericiți și nici oameni mai buni. Dar trăiam într-o lume în care relațiile dintre oameni nu erau accesorii opționale ale existenței. Ele erau însăși substanța ei. În goana noastră după comoditate, eficiență și progres tehnologic, am uitat acest lucru.

Aveam ceva ce astăzi nu mai avem.

Dacă ți-a plăcut articolul și dorești să susții o cultură sănătoasă, poți cumpăra și citi o carte.

1 Comment

  1. Viorica Muntean spune:

    „Visez la o civilizație judecată după calitatea vieții, forța comunităților, libertatea cetățenilor și bogăția culturii — nu după viteza cu care comandăm o pizza sau numărul fotografiilor din telefon. Și la o lume în care oamenii sunt judecați după caracter, nu după aprecierile strânse pe Instagram.”

    În Ardeal ,pe vremea mea,eu fiind batrâna acum,tot ce scrieți aici cu nostalgie autentică și deloc pretențioasă sau frizând milogeala se numea tihnă!
    Ce m-ăș face fara prețioasele cărți cumpărate de aici?
    M-aș întoarce la toți clasicii literaturii române și universale,ale căror opere m-au format ca om,anonim dar mândră de mine!❤️🍂🍀

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *