O prietenă mi-a povestit recent cât de mult îndrăgește familia ei noul cartier în care s-a mutat, mai ales pentru că este un loc prietenos cu copiii. Parcul se află în apropiere, mi-a explicat ea, iar nimeni nu consideră ceva neobișnuit ca cei mici să meargă singuri pe stradă, până la capătul blocului, pentru a se juca împreună cu ceilalți copii din cartier.
O asemenea atmosferă este cu atât mai apreciată cu cât familia a avut parte de o experiență cu totul diferită în cartierul în care locuia înainte. În încercarea de a-i oferi fiului lor cel mare tot mai multă responsabilitate, pe măsură ce acesta trecea pragul vârstei de zece ani, părinții i-au permis să scoată câinele la plimbare pe strada din apropiere. Această mică dovadă de încredere a fost însă întreruptă atunci când o femeie în vârstă a oprit lângă el cu mașina și a început să-l întrebe insistent unde locuiește și de ce se plimbă fără un adult însoțitor.
Din păcate, nu este pentru prima dată când aud despre părinți care încearcă să le permită copiilor să se maturizeze firesc, doar pentru ca niște adulți străini, excesiv de precauți și mereu gata să intervină, să apară brusc cu acuzații potrivit cărora asemenea încercări de educare reprezintă abuz asupra copilului și dovedesc neglijența părinților.
Într-adevăr, vârsta la care copiii primesc libertatea de a-și lua zborul pare să crească tot mai mult. Este un fenomen asupra căruia atrage atenția și fostul senator american Ben Sasse, republican de Nebraska, într-un articol recent publicat în The Wall Street Journal. „La 11 ani, unul din patru copii nu are voie să iasă afară fără supravegherea unui adult”, afirmă Sasse. „Mai mult de jumătate dintre copiii de 14 ani nu au permisiunea de a ieși din perimetrul străzii pe care locuiesc.”
În mod ironic, observă Sasse, aceiași copii au libertatea de a hoinări nestingheriți prin Vestul Sălbatic al internetului, tocmai pentru că o pot face din siguranța propriilor locuințe.
Dar ce este, de fapt, mai periculos? Să te joci afară, să sapi gropi în pământ sau să petreci timpul în fața unui ecran care te poate conduce pe cărări întunecate ale gândirii? Nu trebuie să fii un geniu ca să găsești răspunsul.
Sasse continuă:
Adolescența ar trebui să fie o perioadă captivantă a devenirii, o trecere treptată către maturitate. Dacă nu le oferim adolescenților tot mai multă responsabilitate, nu facem decât să eșuăm în pregătirea lor pentru lumea pe care, în curând, o vor conduce.
Aproape două treimi dintre tinerii de 17 ani nu au voie să părăsească propriul cartier fără supravegherea unui adult. Este rezonabil să ne așteptăm ca, la 18 ani, să fie pregătiți să voteze? Să meargă la război? Să își asume datorii pentru studiile universitare? Este înțelept să presupunem că vor putea face față unei piețe a muncii turbulente, sfâșiate de transformările provocate de inteligența artificială? Evident că nu.
Celebrul scriitor J. R. R. Tolkien ar fi fost, fără îndoială, de acord. „Copiii sunt meniți să crească, nu să devină niște Peter Pan”, scria el. „Nu să-și piardă inocența și capacitatea de a se minuna, ci să înainteze pe drumul care le este menit: un drum pe care, desigur, nu este mai bine să călătorești plin de speranță decât să ajungi la destinație, deși trebuie să călătorim cu speranță dacă vrem să ajungem acolo.”
Fiecare familie trebuie să cântărească această problemă în funcție de maturitatea copilului, de mediul în care trăiește și de obiectivele pe care și le propune în privința formării lui ca adult responsabil. Însă, așa cum arată experiența prietenei mele, părinții au nevoie de sprijinul comunității din care fac parte pentru a putea face acest lucru. Așadar, ce putem face noi, adulții, pentru a contribui la maturizarea copiilor din societatea noastră?
În primul rând, trebuie să încetăm să fim acei adulți care stau permanent cu ochii pe copii, gata să intervină și să joace rolul polițistului: să-i întrebe unde le sunt părinții, unde locuiesc, de ce umblă singuri pe stradă și așa mai departe.
În schimb, ar trebui să învățăm să fim vecini prietenoși, adulți demni de încredere, dispuși să lege relații atât cu copiii, cât și cu părinții lor. Procedând astfel, devenim genul de oameni care contribuie la siguranța cartierelor în care copiii se pot plimba liberi și pot descoperi ce înseamnă libertatea. Știu că, în apropiere, există un alt adult de încredere la care pot apela dacă au nevoie de ajutor, în loc să ajungă ei sau părinții lor în situații neplăcute.
Dar nu ar trebui să ne oprim doar la a-i cunoaște, fiecare pe cont propriu, pe părinții și copiii din comunitatea noastră. Ar trebui să extindem aceste legături și să-i apropiem și pe ceilalți, organizând întâlniri între vecini și încurajând orice alte forme de socializare care pot consolida relațiile dintre familii. În felul acesta, familiile de astăzi ar putea avea parte de cartiere cu adevărat primitoare, în care copiii să se poată mișca în voie, să învețe și să se dezvolte prin propriile experiențe.
Dacă vom face toate aceste lucruri, nu le vom face doar un bine părinților și copiilor, ci și întregii noastre țări. Pentru că îi vom ajuta pe cei mici să devină pregătiți să conducă, să lupte, să creeze și să voteze în mod responsabil, într-un viitor care este mult mai aproape decât ne imaginăm.
Dacă ți-a plăcut articolul și dorești să susții o cultură sănătoasă, poți cumpăra și citi o carte.