Individualism vs. individualitate

Este un omagiu definitoriu pentru completa mea irelevanță că, după ce am scris în decursul unei vieți aproape 5000 de articole, am fost o singură dată victima unei critici sau a unui atac concertat. Este cu atât mai smeritor în epoca social media, când este atât de ușor să insulți în public oamenii.

Singura excepție s-a consemnat când am scris un articol pentru un ziar belgian în care am catalogat ca sălbatică muzica rock anglo-americană prin comparație cu muzica populară arabă, africană sau chiar latino-americană. S-a iscat un protest printre tinerii belgieni pe care nu l-ar fi putut isca niciun atac plin de ură sau vulgaritate împotriva oricărei părți din populație.

Că muzica rock este probabil cam cea mai apropiată experiență de sacru pe care o trăiesc în zilele noastre tinerii mi-a fost demonstrat de o altă experiență. Unica dată când am fost cenzurat s-a întâmplat atunci când am folosit expresia „marșul fascist al libertinilor” pentru a descrie un concert rock la care m-a trimis publicația pentru care lucram. Redactorii revistei în care intenționam să public această sintagmă au amenințat că intră în grevă sau că își dau demisia în bloc (am uitat exact care era amenințarea) dacă editorul dă voie să fie tipărite acele cuvinte. Fiind un om cu principii de fier – adică să fiu plătit pentru ceea ce scriu – am fost de acord ca editorul să scoată acea frază.

Episodul cu pricina m-a făcut să reflectez la diferența dintre individualism și individualitate, la fel cum o mai făcusem în trecut cu privire la distincția dintre respectul de sine și importanța de sine. (Prima este o virtute socială, în timp ce ultima un viciu groaznic.) Fapt este că individualismul nu conduce sub nicio formă la individualitate, ba dimpotrivă.

Este un paradox doar aparent că într-o societate individualistă oamenilor le este greu să se distingă. Simt o dorință irepresibilă de a se distinge cumva de alții, să fie diferiți, dar în același timp au mari dificultăți în a face asta sau a fi altfel. Cer maximum de libertate individuală, doar pentru a se scufunda sau îneca în mulțimi de oameni cu aceleași sau aproape aceleași gusturi. Se revoltă prin cea mai de plâns conformitate.

Aceasta explică, probabil, epidemia de auto-mutilare în masă sub forma cerceilor și tatuajelor care a pus stăpânire pe Apus. În multe țări, proporția celor tatuați din populație a crescut până la o treime. Fără îndoială că cei mai mulți dintre ei, dacă ar fi întrebați, ar spune că se exprimă pe sine sau că spun lumii cine sunt cu adevărat. Nu poate exista o dovadă mai bună – sau, în opinia mea, mai tristă – pentru golul interior în masă, decât această practică.

Când, în urmă cu 20 de ani, am remarcat pentru prima oară ascensiunea tatuajelor – genul de oameni care se tatuau nu ar fi visat niciodată să facă asta – am explicat-o ca pe o formă de publicitate a unei presupuse identificări politice „virtuoase” cu periferia societății, la care se mărginea până atunci tatuajul, combinată fără îndoială cu dorința eternă de a-i șoca pe Mama și pe Tata. Dar această teorie, dacă era adevărată, nu mai ține. Automutilarea este astăzi o modă, adevărat, și poate că nu ar trebui să privim mai departe de capriciile modei. Dar o modă care te ștanțează indelebil este mai mult decât o modă obișnuită precum, să spunem, o pălărie stupidă sau un pulover pe gât.

Când am scris că acel concert rock era un „marș fascist al libertinilor” doream să atrag atenția asupra completei și voluntarei abrogări a individualității a mii de tineri prezenți acolo care, în fapt, își ridicau mâna dreapta perfect coordonați, cum se întâmpla la orice marș de la Nurnberg. Era ca și cum s-ar fi plictisit să mai fie indivizi, cu înspăimântătoarea povară a responsabilității pe care o aduce cu sine individualitatea, și să se afunde în mulțime, unde este la fel de liniștitor ca în burta mamei.

Dar desigur că nu puteau recunoaște că pentru ei libertatea reprezenta o povară, deoarece astăzi suntem încurajați să fim întotdeauna noi înșine și doar noi înșine. Potrivit teoriei educaționale romantice, fiecare persoană are ceva unic și singular valoros prin care să-și poată aduce propria contribuție, iar sarcina educației este de a descoperi acel ceva și a-l îngriji. Bineînțeles că este un non sens. Este adevărat că fiecare om este unic în virtutea faptului de a fi om, dar nu rezultă de aici că el sau ea au ceva unic de oferit, fără să mai vorbim de un talent unic.

Dar presiunea socială de a descoperi comoara îngropată înăuntru este mare, și este mare deoarece majoritatea oamenilor caută ceea ce nu se găsește acolo. Nu există nicio comoară îngropată înăuntru. Dar ca o scurtătură pentru unicitate, un tatuaj – cu rezervele (de principiu, deși nu în practică) inepuizabile ale designului – merge. Dacă nimeni nu are un tatuaj ca mine, atunci sunt unic.

Nu poți ajunge la individualitate dacă nu muncești pentru ea. Un adevărat excentric nu este persoana care face un lucru bizar pentru a fi considerat diferit de alții, ci este cineva care face un lucru normal, în opinia lui, dar pe care majoritatea oamenilor îl consideră ciudat. Este inconștient și nu caută să obțină niciun fel de reacție din partea celorlalți. Nu este un exhibiționist , ci un om perfect normal, în opinia sa.

Ce i-a făcut pe tinerii belgieni să fie atât de supărați era sugestia mea că se aflau în căutarea conformismului de masă, în căutarea unui soi periculos de pseudo-comuniune care îi făcea ușor de manipulat (indiferent de gustul foarte îndoielnic a ceea ce îi entuziasma). În același timp, prejudecata împotriva conformismului, drept ceva care trebuie evitat cu orice preț, îi făcea să fie orbi la propria lobotomie uniformizatoare.

Nu auzi niciodată ca o persoană să fie numită convențională altfel decât ca o critică, și cu toate acestea nu putem scăpa de convenție. Este și trebuie să fie 90% din existența noastră. Nu există ceva mai convențional decât a încerca să scapi de convenție în primul rând pentru că este o convenție. A face asta înseamnă pur și simplu a schimba convențiile, adesea pentru ceva mai rău. Ceea ce nu înseamnă că ar trebui să urmăm orbește convențiile. Doctorul Johnson avea perfectă dreptate când spunea că o persoană care sfidează convențiile este mai rea decât una care nu o face, cu excepția cazului în care e mai bun. Cu alte cuvinte, ceea ce este relevant nu este încălcarea sau urmarea convenției, ci dacă omul care o făcea era mai bun sau mai rău.