Creștinism și comunism

Să analizăm acum relația dintre creștinism și comunism, mai precis acea formă aparte de comunism apărută recent ca o încercare de a implementa ideile socialiste. Această formă de comunism a apărut în istorie ca un dușman jurat și înverșunat al creștinismului. La rândul său, creștinismul o socotește complet străină și dușmănoasă față de el.

Istoria Bisericii din perioada apostolică ne arată că, în acele vremuri, Biserica practica un comunism creștin, iar credincioșii își împărtășeau totul, așa cum ne spun Faptele Apostolilor. Chiar și în prezent, acest comunism creștin este prezent sub forma monahismului cenobitic. Atât ideea, cât și practica deținerii în comun a proprietății este un model nobil și idealist al relațiilor dintre creștini, care a fost întotdeauna prezent în Biserica Ortodoxă.

Cât de mare este distanța dintre un astfel de comunism creștin și cel sovietic! Tot așa de departe cum sunt cerurile de pământ. Comunismul creștin nu este un scop în sine și autonom, către care creștinismul ar putea tinde. Este, mai degrabă, o moștenire născută din spiritul iubirii pe care Biserica l-a îmbrățișat dintru început. Într-adevăr, comunismul creștin este unul cu totul jertfelnic. Nu se spune: „Dați-ne ceea ce este al vostru, ne aparține”, ci mai degrabă, creștinii se jertfesc pe ei înșiși, astfel încât „niciunul dintre ei să nu socotească vreun bun al lor ca fiind doar al lor.”

Proprietatatea la comun din comunismul sovietic este un scop în sine, motivat de interese egoiste, care trebuie atins cu orice preț, indiferent de consecințe sau alte considerații. Adepții acestui tip de comunism recurg la mijloace violente, fără a ezita să recurgă la măsuri extreme, inclusiv exterminarea celor care nu le împărtășesc viziunea… Bazele acestui comunism nu se află în libertate, așa cum se întâmplă în comunismul creștin, ci în exercitarea forței; nu în iubirea de jertfă, ci în invidie și ură.

În lupta sa împotriva religiei, comunismul sovietic ajunge la excese atât de mari încât elimină chiar și cea mai elementară formă de dreptate, recunoscută de toți. În ideologia sa de clasă, comunismul sovietic calcă în picioare orice tip de justiție. Obiectul acțiunii sale nu este binele comun al tuturor cetățenilor statului, ci doar interesele unei clase unice. Toate celelalte grupări statale și sociale de cetățeni sunt neglijate și ignorate de către guvernul comunist, fiind considerate neimportante și excluse de sub protecția și atenția acestuia. Clasa conducătoare nu manifestă nicio preocupare față de aceste grupuri.

Atunci când vine vorba de noua sa ordine și de un stat „liber”, comunismul promite mereu o „dictatură a proletariatului”. Cu toate acestea, este limpede de mult timp că această promisă dictatură a proletariatului nu există, ci în schimb se impune o dictatură birocratică asupra proletariatului. În plus, în acest sistem nu se regăsește nicio expresie a libertății politice obișnuite: nici libertatea presei, nici libertatea de asociere, nici inviolabilitatea domiciliului. Doar cei care au trăit în Uniunea Sovietică cunosc brutalitatea și opresiunea care domnesc acolo. În plus, se instaurează o teroare politică fără precedent: execuții și crime, exiluri și detenții în condiții inimaginabil de dure. Aceasta este ceea ce comunismul a oferit poporului rus în locul libertății promise.

În propaganda sa politică, comunismul pretinde că a ajuns la înfăptuirea libertății, a egalității (adică a dreptății) și a fraternității. Am vorbit deja despre prima și despre a doua. Ideea de „fraternitate” a fost împrumutată de la creștinii care se numesc între ei „frate”. Apostolul Petru a spus: „Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia” (1 Pt. 2:17). În practică, comunismul a schimbat cuvântul „frate” cu cel de „tovarăș”. Acest fapt este semnificativ, deoarece tovarășii pot fi implicați împreună (dar nu ca frați) în diverse activități, însă nu se poate vorbi cu adevărat despre „frăție” atunci când este promovată lupta de clasă, invidia și ura.

Toate aceste aspecte diferite între creștinism și comunism nu reușesc să acopere în totalitate esența contradicției dintre ele. Deosebirea fundamentală între comunism și creștinism se regăsește și mai profund în ideologia religioasă a ambelor. Prin urmare, nu este de mirare să vedem cum comuniștii luptă cu atâta determinare și încrâncenare împotriva credinței ortodoxe.

Comunismul neagă orice religie. De fapt, este el însuși o religie – cea mai fanatică pe care lumea a cunoscut-o vreodată – cea mai intolerantă și cea mai întunecată. Creștinismul este religia care te duce în Rai, comunismul este religia care te duce în iad. Creștinismul propovăduiește iubirea tuturor – comunismul propovăduiește ura de clasă și distrugerea nesupușilor. Creștinismul este o religie aleasă, întemeiată pe credința în biruința Adevărului și în Iubirea lui Dumnezeu. Comunismul este o religie al cărei scop este de a crea un „paradis” pământesc (un paradis al săturării animalice și al respingerii spiritului). Și nu degeaba, pe mormântul unui creștin se pune o cruce, iar pe mormântul unui comunist un stâlp roșu. Cât de grăitor, viu și încărcat de semnificație simbolică pentru ambele tabere! Pe de o parte se află credința în izbânda vieții asupra morții și a binelui asupra răului. De cealaltă parte stă întunericul fără nădejde, tristețea și pustietatea, fără nicio bucurie, mângâiere și vreo nădejde în față. Și dacă după moarte sfintele moaște ale asceților credinței lui Hristos înfloresc întru nestricăciune și mireasmă, cadavrul putrezit al unui „Ilici” îmbălsămat este cel mai potrivit simbol al comunismului.…

Capitol din volumul „Legea lui Dumnezeu” de Sf. Filaret de New York, apărut la Editura Contra Mundum.