Unde a dispărut delicatețea feminină?

În ultimii ani, un anumit lucru a început să mă preocupe tot mai mult în ceea ce le privește pe femeile din jurul meu. Multe dintre ele nu au arătat niciodată mai bine – cel puțin dacă judecăm după standardele de finisare și perfecțiune ale lumii Instagram de astăzi, în care totul pare decupat dintr-o fotografie ideală. Podcasterițe, politiciene și alte figuri publice se întrec în a adopta coafuri impecabil aranjate, buze augmentate și chipuri sculptate prin machiaj, toate acestea fiind văzute de societate drept măsura frumuseții feminine.

Și totuși, în vreme ce înfățișarea lor exterioară pare lipsită de orice cusur, firea lor lasă adesea să se întrevadă cu totul altceva. O îndrăzneală ostentativă pare să le cuprindă pe multe dintre ele, manifestată nu doar printr-un limbaj grosolan și aluzii sexuale, ci și printr-o vădită aversiune față de bărbați și față de copiii mici, în special față de bebeluși.

Ce anume lipsește femeii de astăzi și o deosebește de femeia de odinioară? Răspunsul ar putea fi tocmai feminitatea blândă, plină de bunătate și delicatețe – acea însușire care face o femeie frumoasă atât lăuntric, cât și exterior. Cei care privesc dincolo de aparențele rețelelor sociale vor descoperi că există încă locuri și repere spre care ne putem îndrepta pentru a cultiva blândețea în propriile noastre vieți și în sufletele fiicelor noastre.

Să ne întoarcem la cărți

Primul dintre aceste repere este literatura.

„Literatura omenirii ne învață ce înseamnă să fii bărbat”, scria Russell Kirk în Enemies of the Permanent Things. Bunul-simț ne îndeamnă să recunoaștem că și contrariul este adevărat: literatura ne poate învăța ce înseamnă să fii femeie. O poate face atât prin zugrăvirea unor chipuri de feminitate blândă, cât și prin evidențierea deosebirilor dintre cele două sexe și a felului în care aceste diferențe sunt binefăcătoare, completându-se și echilibrându-se reciproc.

Nu știți de unde să începeți? Cititoarelor cu experiență le recomand clasice precum Jane Eyre, precum și romanele lui Jane Austen, Persuasiune și Mansfield Park. Pentru cele mai tinere, cărțile ilustrate de Tasha Tudor sunt pătrunse de o atmosferă delicată și de o blândețe aparte. Iar cititoarele aflate undeva între aceste două categorii se pot bucura de Micile doamne sau de câteva dintre romanele mai vechi ale scriitoarei Amy Le Feuvre, autoare de la începutul secolului al XX-lea.

Să ne îmbrăcăm cu rost

În această epocă a eliberării și a redefinirii libertăților, femeilor li se spune că orice este îngăduit, mai ales când vine vorba despre felul în care se îmbracă. Astfel, suntem îndemnate să adoptăm o vestimentație sobră, de inspirație masculină, pentru a ne impune autoritatea în lumea corporatistă, ori să ne îmbrăcăm cât mai provocator pentru a ne afirma senzualitatea.

Dar dacă hainele ne pot face să ne simțim puternice sau seducătoare, oare nu pot ele să aibă și efectul opus, cultivând în noi însușiri precum delicatețea și blândețea?

Să ne amintim, de pildă, ce spunea regretata scriitoare și ilustratoare Tasha Tudor despre felul în care se îmbracă o femeie:

De ce își doresc femeile să se îmbrace precum bărbații, când au privilegiul de a fi femei? De ce să renunțăm la feminitatea noastră, care este unul dintre cele mai mari farmece ale noastre? Reușim să înfăptuim mult mai multe prin farmecul nostru decât am reuși afișându-ne în pantaloni și fumând. Îmi plac foarte mult bărbații. Cred că sunt niște ființe minunate. Îi iubesc din toată inima. Dar nu-mi doresc să arăt ca unul dintre ei.

„Îmbracă-te pentru slujba pe care ți-o dorești”, spune o veche vorbă. În același spirit, dacă ne dorim să cultivăm în viața noastră o fire blândă și delicată, poate că ar trebui să alegem acele haine care ne pun în valoare feminitatea: imprimeurile florale, rochiile vaporoase, țesăturile moi și plăcute la atingere. Nu este vorba doar despre vestimentație, ci și despre felul în care aceasta ne poate influența atitudinea și felul de a fi.

Tăria sufletească născută din suferință

O a treia cale prin care putem cultiva blândețea ca trăsătură de caracter este aceea de a primi cu inimă deschisă încercările, greutățile și suferințele vieții. Abigail Adams înțelesese foarte bine acest adevăr.

„Nu în liniștea desăvârșită a vieții și nici în tihna unei existențe pașnice se formează caracterele mărețe”, îi scria ea fiului său într-o scrisoare din anul 1780. „Deprinderile unei minți puternice se formează în confruntarea cu dificultățile. […] Marile încercări scot la iveală marile virtuți.”

Cei mai mulți dintre noi am fi înclinați să credem, în mod firesc, că împrejurările potrivnice ne îndepărtează de blândețe, făcându-ne mai degrabă aspri și neînduplecați. Totul depinde însă de felul în care alegem să le întâmpinăm: ne împotrivim lor până când amărăciunea pune stăpânire pe sufletul nostru sau le primim ca pe niște prilejuri de a ne desăvârși caracterul?

Așa cum sugerează și cuvintele lui Abigail Adams, cei care trec prin încercări fără să-și piardă cumpătul și noblețea sufletească dobândesc o răsplată neprețuită: un caracter virtuos, în care blândețea ocupă un loc de seamă. Căci adevărata delicatețe nu se dovedește în absența greutăților, ci tocmai în felul în care alegem să rămânem buni atunci când viața ne oferă toate motivele să devenim aspri.

Privind către o putere mai înaltă

Deși religia pare să fi devenit unul dintre acele subiecte pe care nu se cuvine să le aducem în discuție în societatea contemporană, aș greși dacă aș trece sub tăcere rolul credinței în cultivarea blândeții. Un exemplu grăitor găsim în poezia regelui David, care a trăit în vechiul Israel, în secolul al IX-lea înainte de Hristos.

În Psalmul 18[1], David mărturisește puterea pe care blândețea a avut-o asupra propriei sale vieți, adresându-I lui Dumnezeu aceste cuvinte: „Blândețea Ta m-a făcut mare.”

Cu alte cuvinte, David recunoaște că izbânda sa nu își are izvorul în propria putere, ci în însăși firea lui Dumnezeu, o fire caracterizată prin blândețe. Iar o judecată cât se poate de simplă ne îndeamnă să înțelegem că, pe măsură ce muritorii petrec mai mult timp în apropierea unui Dumnezeu blând, ajung să se asemene tot mai mult cu El – fie că sunt bărbați, fie că sunt femei.

Trăim astăzi într-o lume în care argumentele se înmulțesc, vocile ridicate nu mai contenesc, iar vulgaritatea strivește tot mai des buna-cuviință. În același timp, strălucirea exterioară capătă proporții tot mai mari, aproape ca și cum ar încerca să acopere fisurile caracterului cu câteva straturi proaspete de vopsea.

Poate că a venit vremea să renunțăm la conturarea obsesivă a chipului și să ne îndreptăm atenția către conturarea caracterului. Îndrăzneala zgomotoasă și atitudinea sfidătoare pot avea momentul lor de glorie, însă, în cele din urmă, adevărata tărie de caracter și adevărata putere de a influența lumea le aparțin celor care aleg să cultive o fire blândă.

Căci frumusețea poate atrage privirile, dar blândețea este cea care cucerește inimile. Iar feminitatea autentică nu se măsoară în cât de mult reușește o femeie să epateze, ci în noblețea, bunătatea și forța lăuntrică pe care le poartă în suflet.

Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să susții o cultură sănătoasă, poți cumpăra și citi o carte.

[1] Este vorba de King James Version (KJV). (n.t.)