De ce prefer gânditorii de dreapta

Din experiența mea, liberalii se comportă adesea ca și cum ar ști cu exactitate ce este bine din punct de vedere moral și politic și nu manifestă prea mult interes pentru a cerceta dacă propriile convingeri sunt temeinic fundamentate sau dacă sunt adevărate într-un sens mai larg, cuprinzător. Ființele umane sunt egale. Ele au drepturi întemeiate pe demnitatea lor egală. Politica înseamnă extinderea continuă a cercului celor cărora le-a fost recunoscută, în trecut, această demnitate egală, prin includerea unor persoane și grupuri care au fost excluse până acum. Înseamnă, totodată, folosirea puterii statului pentru a-i proteja pe toți membrii acestei comunități egalitare de pericolele vieții moderne și de perturbările pe care o economie capitalistă dinamică le produce, ca efect secundar parțial negativ.

Pentru liberali, toate acestea sunt axiome — adevăruri evidente, de bun-simț, date de la sine. Ele constituie finalitatea sau scopul politicii, care ajunge astfel să se desfășoare, în mare măsură, sub forma unor discuții și dezbateri pragmatice despre cele mai bune mijloace de atingere a acestor obiective. Acesta este, în general, centrul de greutate al politicii liberale, motiv pentru care o parte atât de însemnată a acesteia este consacrată discuțiilor și dezbaterilor despre politici publice: Cum putem realiza cel mai bine niște finalități liberale considerate de necontestat?

Până când dreapta a reorientat, în urmă cu aproximativ un deceniu, direcția dezbaterii politice, intelectualii și jurnaliștii liberali și-au petrecut aproape întreaga viață profesională analizând în detaliu diverse propuneri de politici publice liberale, fără să se întrebe vreodată dacă nu ar merita examinate chiar finalitățile în slujba cărora se aflau acestea. Prin urmare, demersul lor nu are nicio motivație existențială.

Stânga, în schimb, este animată de un alt tip de finalități: realizarea unei viziuni mult mai radicale asupra egalității și eliminarea nedreptății din viața socială, politică și economică. Întrucât, spre deosebire de obiectivele liberale menționate mai sus, consider că aceste aspirații radicale ale stângii sunt imposibil de realizat, nu găsesc prea multe lucruri atrăgătoare în forma aceasta de politică. Sincer să fiu, mi se pare o atitudine destul de infantilă. Îmi dau seama că o asemenea formulare poate suna condescendent și disprețuitor. Aș răspunde însă observând că autodescrierea stângii exprimă, în fond, același lucru, doar că recurge la cuvinte cu o conotație mai favorabilă. Stânga crede în idealism, în schimbarea lumii, mai degrabă decât înțelegerea ei, în constituirea unui public favorabil schimbării radicale și dispus să facă sacrificii pentru a o înfăptui.

Dacă liberalii sunt pragmatici, stânga este animată de aspirația către schimbare radicală sau revoluție. Cu toate acestea, ambele urmăresc să înainteze, în ritmuri diferite, către un viitor mai desăvârșit.

Dreapta, dimpotrivă, se deosebește de ambele prin faptul că nu își orientează aspirațiile după imaginea unui viitor mai desăvârșit, ci după aceea a unui trecut pierdut, cândva mai desăvârșit.

Progres sau întoarcere?

Leo Strauss dedică un scurt pasaj dintr-un eseu distincției dintre două viziuni asupra istoriei: una întemeiată pe credința în progres, iar cealaltă animată de dorința unei întoarceri.

Atât liberalul, cât și omul de stânga împărtășesc credința în progres. Distincția schițată mai sus între pragmatismul liberal și pasiunile revoluționare ale stângii este una reală și importantă și reprezintă principalul motiv pentru care mă consider liberal, iar nu de stânga. Cu toate acestea, cele două orientări împărtășesc, fără îndoială, o concepție similară asupra devenirii istorice: prima pune accentul pe răbdare și prudență, în timp ce cea de-a doua se remarcă prin nerăbdare și impetuozitate.

Potrivit lui Strauss, cel care crede în progres „privește înapoi către” un „început imperfect”, caracterizat prin „barbarie, stupiditate, grosolănie [și] o sărăcie extremă”. Omul progresului nu a pierdut nimic de valoare pe măsură ce s-a desprins de trecutul său; el „nu și-a pierdut decât lanțurile”. Privește prezentul ca fiind net superior trecutului și resimte o anumită mândrie pentru îmbunătățirile pe care le-a înfăptuit. În același timp, aspiră la noi ameliorări în viitor, convins că le poate realiza prin propriile eforturi. El trăiește orientat către un viitor ale cărui contururi și le poate imagina în detaliu și care nu păstrează nicio legătură semnificativă cu o stare anterioară a lumii.

Cel care tânjește, în schimb, după întoarcerea la trecut este cuprins de nostalgia unei vieți trăite cândva pe făgașul cel bun, dar care, între timp, s-a rătăcit. Ceea ce omul progresului interpretează drept „revoluție sau eliberare”, omul reacțiunii consideră a fi un act de „răzvrătire” împotriva ordinii legitime a lucrurilor și chiar împotriva lui Dumnezeu însuși. Starea originară a omului este una de „loialitate” și „fidelitate”; starea sa prezentă este una de „necredință, infidelitate”. Cel care privește lumea și istoria prin această lentilă „tânjește după desăvârșirea originilor sau a trecutului clasic. El suferă din pricina prezentului; nădăjduiește în viitor” — un viitor în care desăvârșirea originară, de mult dispărută, să fie restaurată.

Presupunând că această distincție are un temei de adevăr, ce anume ar putea conferi celei de-a doua viziuni caracterul său existențial?

O posibilă explicație ar fi aceea că viața modernă, prin însăși natura ei, pornește de la o presupoziție progresistă. Ea înseamnă schimbare și dinamism, dizolvarea și reconfigurarea ierarhiilor și tradițiilor moștenite, fie că acestea își au originea în Evul Mediu, în anii 1950 sau chiar într-un deceniu în urmă. Dacă acesta este datul fundamental al contextului nostru sociologic, atunci conservatorii, reacționarii și celelalte categorii care își găsesc locul în zona dreptei devin, inevitabil, niște marginali, niște oameni care se împotrivesc curentului dominant și încearcă să reziste derivei prezentului, indiferent de momentul pe care îl ocupă acesta în desfășurarea modernității.

O asemenea poziție de opoziție poate fi extrem de fertilă pentru gândirea profundă. Simpla experiență de a trăi într-o lume care pare să se îndrepte într-o direcție greșită te determină să cauți moduri de a gândi dincolo de limitele unei perspective resimțite ca îngustă și nesatisfăcătoare. O astfel de reflecție ajunge, de regulă, să privească probleme fundamentale: cum am ajuns în punctul în care ne aflăm? De ce are lumea modernă acest caracter „lichid”? Și cum am putea ieși din această stare, cum am putea să-i atenuăm efectele sau chiar să inversăm, într-un fel sau altul, cursul lucrurilor? Nu este necesar să împărtășim asemenea proiecte — iar eu unul nu le împărtășesc — pentru a le putea aprecia, mai ales pentru prospețimea pe care o pot aduce efortului de a înțelege natura vieții și a epocii noastre.

Mai există apoi un aspect: majoritatea reprezentanților dreptei — cel puțin aceia care nu se revendică din totalitarismul fățiș al fascismului și nazismului — privesc politica doar ca pe o parte a unui întreg mai vast, situat dincolo de sfera politicului. Firește, liberalii au și ei propria versiune a acestei perspective, exprimată de regulă prin distincția dintre sfera publică și cea privată a vieții. Dar liberalismul, ca liberalism, are prea puține lucruri de spus despre sfera privată, în afara insistenței ca drepturile individului să nu fie încălcate în cadrul afacerilor, al familiei, al relațiilor personale și al celorlalte forme de asociere privată. Ceea ce reprezintă, în fond, o aplicare selectivă a normelor specifice spațiului public asupra celui privat.

Conservatorii și mulți dintre reacționari, dimpotrivă, pornesc de la premisa că politica este determinată de cultură, iar cultura însăși este uneori considerată a decurge dintr-un ansamblu de presupoziții întemeiate religios. O asemenea perspectivă integrează reflecția și acțiunea politică într-un context mult mai amplu, lărgind astfel orizontul din care este analizată politica și îndreptând privirea celor care caută să o înțeleagă către sferele mai profunde ale existenței (…)

Acesta este unul dintre motivele importante pentru care am ajuns să cunosc atât de bine dreapta politică și să rămân fascinat de ea, chiar dacă votez în mod constant pentru a ține partidele și liderii săi cât mai departe de puterea politică.

Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să susții o cultură sănătoasă, poți cumpăra și citi o carte.