Cultura artificialității distruge realitatea

17/11/2026    |   de Walker Larson

Cred că este cu putință ca omului să i se „educe” bunul-simț până la dispariție — fie prin școlarizare formală, fie prin influența mediului cultural în care trăiește, fie prin amândouă.

Pe vremea când studiam literatura la facultate, profesorii obișnuiau să ridiculizeze orice interpretare literară care lăsa să se întrevadă o concepție „esențialistă” asupra moralității, a genului, a rasei sau a realității. Ce voiau să spună prin acest termen pretențios — deloc măgulitor, de altfel — era că numai oamenii lipsiți de educație ar putea crede cu adevărat în existența unei naturi esențiale, imuabile, a unor lucruri precum bărbatul și femeia. Cei destupați, în schimb, ar fi trebuit să știe că nimic — nici genul, nici rasa, nici moralitatea — nu posedă o esență permanentă sau, cel puțin, că nu există vreo esență pe care am putea-o cunoaște.

După ani și ani de îndoctrinare postmodernă, acești profesori, altminteri foarte inteligenți, fuseseră învățați să uite ceea ce odinioară știau: că bărbatul este diferit de femeie, că susul nu este jos și că există o lume exterioară minții noastre, o lume pe care o putem cunoaște.

Totul a devenit acum o chestiune de „adevărul tău” sau „adevărul meu”, nicidecum de Adevăr. Iar dacă nu ne putem pune de acord asupra adevărului, cum am putea cădea de acord asupra oricărui alt lucru?

Multe dintre relele lumii noastre își au obârșia tocmai în această respingere a posibilității de a cunoaște realitatea. Fenomenul transgender constituie un exemplu grăitor. Un argument împotriva transgenderismului, întemeiat pe ruptura sa de realitatea naturii neschimbătoare a bărbatului și a femeii, va părea lipsit de orice sens celui care nu admite existența unei realități ferme, independente de mintea omenească.

Dacă niciuna dintre părțile angajate într-o asemenea discuție nu poate recunoaște că există ceva precum ființarea și că acesteia îi corespund anumite moduri determinate de a fi — adică anumite naturi —, cum ar putea ajunge vreodată la un acord asupra a ceea ce înseamnă a fi bărbat sau femeie, a avea o natură masculină ori feminină?

Poate că ar trebui să ne întoarcem la punctul de plecare. Este, într-o anumită măsură, zadarnic să vorbim despre convingerea unui relativist, de pildă, în privința dreptului la viață, a caracterului sacru al căsătoriei sau a rolului cuvenit statului, câtă vreme oamenii nici măcar nu mai vorbesc aceeași limbă. Cum am putea convinge pe cineva de un anumit adevăr dacă acesta nu crede nici măcar în însăși ideea de adevăr?

Am spus mai sus că atât „educația”, cât și influențele culturale pot urmări să ne facă să negăm adevăruri fundamentale, precum existența unei realități cognoscibile. Mijloacele prin care universitățile contribuie la această dez-educare sunt, în linii mari, bine cunoscute — amestecul toxic de postmodernism și neomarxism fiind printre cele mai importante. Educația rămâne, așadar, un câmp de luptă esențial.

Există însă și un atac mai subtil împotriva credinței în realitate și în adevărul absolut: manevra de învăluire pe care o pune în mișcare însăși atmosfera culturală în care trăim.

Aristotel ne învață că orice cunoaștere își are începutul în simțuri — deși nu se sfârșește acolo, aceasta fiind tocmai eroarea materialismului. Suntem ființe spirituale întrupate, iar acțiunile noastre fizice și mediul în care trăim exercită o influență profundă asupra minții și sufletului. Cultura — prin muzică, hrană, artă, arhitectură și toate celelalte manifestări ale sale — se adresează simțurilor și le modelează.

Dacă simțurile sunt elementele de temelie ale cunoașterii, atunci transformările mediului senzorial produse de cultură vor influența felul în care cunoaștem, gândim și credem, chiar dacă efectele lor se manifestă subtil, fără ca noi să fim pe deplin conștienți de ele. Desigur, filosofia modelează cultura, dar este la fel de adevărat că și cultura modelează filosofia. De aceea, o cultură artificială tinde să promoveze o filosofie a artificialității, o neîncredere în realitatea substanțială.

Profesorul de literatură John Senior scria: „Nicio adevărată renaștere a societății nu este cu putință fără întoarcerea la principiile prime; dar, înainte de principii, trebuie să ne întoarcem la realitatea obișnuită, cea care hrănește aceste principii.” Odinioară, cultura ne ajuta să trăim și să celebrăm tocmai această „realitate obișnuită”: ne punea în legătură nemijlocită cu ea și ne dezvăluia minunăția ei.

O pictură frumoasă de peisaj, de pildă, ne poate ascuți sensibilitatea față de realitatea și frumusețea pădurii, în vreme ce un festival al toamnei ne reamintește ritmul anotimpurilor și dependența noastră — cât se poate de concretă — de pământ și de ploi, fără de care existența noastră nu ar putea continua.

Prin întâlnirea cu asemenea realități ale creației primordiale, mai întâi prin simțuri și apoi prin ritualurile culturii, ajungem să cunoaștem, până în adâncul ființei noastre, realitatea ființării — temelia oricărei filosofii adevărate.

În Metafizica sa, Aristotel explică faptul că uimirea — născută, înainte de toate, din contemplarea, gustarea și atingerea realului — reprezintă începutul filosofiei și, prin urmare, al înțelepciunii:

„Prin uimire au început oamenii, atât în vremurile de demult, cât și în zilele noastre, să filosofeze; la început, minunându-se de nedumeririle cele mai la îndemână, iar apoi, înaintând treptat, ridicându-și întrebări și asupra lucrurilor mai însemnate: bunăoară, asupra schimbărilor Lunii și Soarelui, asupra stelelor și asupra originii universului.”

Contactul nemijlocit cu realitatea, cultivat prin cultură, poate fi înțeles, așadar, drept sămânța unei filosofii sănătoase.

Desigur, și în cultura zilelor noastre mai întâlnim unele dintre aceste elemente benefice. Dar întâlnim, totodată, o artificialitate tot mai răspândită, care, în loc să ne apropie de realitate și să ne cuprindă într-o îmbrățișare plină de iubire a lumii, se așază între noi și lumea înconjurătoare.

Artificialitatea poate că nu se află la rădăcina tuturor problemelor noastre, dar cu siguranță nu le ameliorează. Dimpotrivă, în ultimii o sută cincizeci de ani, ea s-a înmulțit necontenit. Am cunoscut banii artificiali, aromele artificiale, gazonul artificial, iluminatul artificial, iar acum avem și inteligența artificială. Ar trebui oare să ne mai mire faptul că ne vine din ce în ce mai greu să credem într-o realitate care nu este făurită de noi înșine, într-o realitate care nu se reduce la simple senzații și la halucinații pe care ni le provocăm singuri?

Așa cum luminile artificiale ale orașelor au darul de a îneca stelele în strălucirea lor nocturnă, tot astfel o cultură a artificialității ajunge să înăbușe realitatea.

Dacă ți-a plăcut articolul și dorești să susții o cultură sănătoasă, poți cumpăra și citi o carte.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *