„Dezvoltarea personală” vinde! O face de mulți ani și în România. Umple rafturile cu bestsellere în librării. Ține capul de afiș în conferințe cu bilete de intrare scumpe. Dă titluri de primă pagină ori știri în prime-time atunci când un guru din domeniu vine să-și dezvăluie „metoda” sau „Planul în 7 pași” prin care poți prospera regăsindu-ți sinele. Vinde programe de mentorat și coaching pentru cohorte de angajați, cărora departamentele HR pretind că le deschid orizonturile profesionale, stimulând întoarcerea spre sine, în locul unei măriri cinstite de leafă. Încasează onorarii uriașe pentru „terapii personalizate” de autocunoaștere de la manageri de top pe care, neavând ce să-i învețe profesional, îi ajută „să-și pună singuri întrebările relevante”.
Sunt jurnalist pe domeniul economic de peste 25 de ani și, în acest sfert de secol, nu am observat multe piețe care să crească precum cea a „dezvoltării personale”. Nu am văzut nici profesii care să-și îngroașe rândurile la fel de rapid cum s-a întâmplat cu puzderia de mentori și coachi. Specializați, de fapt, în nimic, majoritatea dintre ei, cu câteva notabile excepții, s-au răspândit în toate zonele economice și sociale și chiar în intimitatea vieții private.
Cartea lui Svend Brinkmann, „Neclintit. Cum să reziști tiraniei dezvoltării personale”, strigă că Împăratul este gol! Că hainele cele noi nu există, chiar dacă sunt lăudate unanim în domenii în care cererea pentru dezvoltare personală pare nesfârșită: „Există mentorat de leadership, mentorat pentru angajați, mentorat pentru adolescenți, mentorat pentru familii, mentorat sexual, mentorat educațional, mentorat spiritual, mentorat pentru bebeluși, mentoratul vieții, mentorat pentru alăptarea la sân etc.” În cultura accelerată a acestei epoci, constată Brinkmann, mentoratul a ajuns un fel de „religie a sinelui”.
Evoluția a fost rapidă și în România, pe măsura vitezei de schimbare din majoritatea organizațiilor, la care oamenii sunt nevoiți să se adapteze. Loviți de incertitudine și de anxietate, tot mai mulți își caută soluții în surogatele de sens din oferta uriașă de terapii, ședințe de coaching, cursuri de mindfulness, psihologie pozitivă și dezvoltare personală, plătite de angajator sau din buzunarul propriu.
Oameni educați, specialiști în domenii reale, își pun speranța și încrederea în „mentori” pentru care, altădată, ar fi avut flerul să simtă impostura.
Când am început să ne autoconvingem că împăratul chiar are haine noi, deși până atunci ne părea destul de evident că este gol? Când ne-am pierdut chiar și reflexul de a râde când ne izbește absurdul și ridicolul?
Îmi amintesc primele contacte directe cu pionierii dezvoltării personale, aduși în lumea corporatistă și în presă pe la începutul anilor 2000. Lucram într-un grup media cu acționari elvețieni, un loc bun în acei ani pentru jurnaliști. Independență editorială, salarii decente, reguli clare acolo unde era nevoie, libertate în altele, condiții bune pentru o profesie de vocație, în care oamenii nu au probleme să muncească și în afara programului dacă își găsesc motivație și sens în ceea ce fac, nici să comunice, nici să colaboreze, nici să se împrietenească.
O nouă directoare de resurse umane, venită de la un consultant Big Four, probabil pentru o experiență profesională inedită în lumea businessului de presă, s-a gândit că poate îmbunătăți și mai mult viața jurnaliștilor, oferindu-le ceva ce făcea deja senzație în corporațiile din afară: dezvoltare personală!
A opta minune a strategiilor de HR, care urma să scoată ziariștii din negura necunoașterii sinelui, eliberându-le astfel și resurse nebănuite de eficiență în companie, începea cu încolonarea a tot ce însemna top și middle management din cele șapte publicații ale grupului și deplasarea tuturor la cel mai scump hotel din București. Nu îți poți cerceta sentimentele, valorile și emoțiile ascunse așa, oriunde! Ceea ce s-a dovedit adevărat, pentru că un prim sentiment ascuns a fost scos la iveală chiar în primele comentarii ale beneficiarilor programului: „Oho, își permit să închirieze toate sălile astea, mai bine ar mări salariile!”
Gândire simplistă, care ignora adevăratele provocări ale cunoașterii sinelui, aveam să aflăm imediat de la cel care urma să ne ghideze prin labirintul dezvoltării personale. Mentorul! Nu mai cunoscusem așa ceva până atunci. Ne-a spus din prima că vede în noi un potențial imens, pe care putem să-l eliberăm și să-l folosim. Că vrea să ne ajute să dărâmăm blocajele și preconcepțiile care ne împiedică să creștem.
A început cu dărâmarea preconcepției care ne ține blocați în învechita politețe: ne adresăm cu numele mic tuturor, le spunem tu chiar și celor în vârstă, pe care abia i-am cunoscut. Apoi ne ridicăm de pe scaune și ne așezăm în cerc, pe jos, să ne cunoaștem mai bine. Cool! Ca în tabără!
A urmat mișcarea de maestru. A scos un teanc de cartonașe cu poze, pe care le-a răspândit pe podea. „Fiecare își alege o imagine care îl reprezintă și apoi spune tuturor de ce a ales-o… Papagalul s-a luat deja, alege altceva, te rog…”
Jurnaliști care întâlniseră, în timp, politicieni din tot spectrul limbajului de lemn și al beției de cuvinte stăteau cu gurile căscate, fascinați. Un nou gând ascuns a fost scos la lumină de cursul terapeutic, confirmând că programul are efect în a trezi interesul angajaților pentru prosperitatea companiei: „Firma chiar dă bani pe așa ceva?”
Simțind reticența față de tehnicile de descoperire a sinelui, mentorul a trecut la rezolvarea altor probleme arzătoare în echipe, așa cum avea în desfășurător: „Să începem cu comunicarea. Știți ce este comunicarea? Știți când ajunge să fie, de fapt, viciată, chiar dacă pare că funcționează?”
„Da, știm ce e… Dacă nu v-ați prins, chiar despre comunicare este meseria comunicatorilor pe care îi luminați azi. Și, da, ajunge să fie viciată în unele situații, precum cea de față.”
În final, a reușit să identifice o problemă reală: „Dar cu timpul cum stați? Simțiți vreodată presiunea timpului?” Cum pentru majoritatea se apropia ora de predare în tipografie, într-o zi în care stătuserăm departe de redacții, blocați în sesiunea de deblocare a sinelui, presiunea timpului era chiar arzătoare. Așa că ședința de dezvoltare personală pentru consolidarea echipelor a fost întreruptă înainte de încheierea timpului prevăzut pentru descoperirea sinelui, dar fix la timp pentru ca fiecare să-și termine treaba și să aibă apoi timp și pentru sudarea echipei prin metode învechite, la o bere.
Nu știm ce raport complet a făcut mentorul după aceea, dar a doua întâlnire nu a mai existat. A transmis însă companiei recomandarea de a ne ajuta cu problema timpului. Pentru aceasta, bineînțeles, departamentul HR a angajat un alt mentor. Tot la un hotel scump, dar fără cartonașe de personalitate cu papagali, pinguini, inimi și stele.
Specialistul în timp nu era nici filosof, nici ceasornicar, ci o doamnă pregătită să se lupte cu curgerea prea rapidă a orelor în timpul programului de lucru, înarmată doar cu pretenții de psihanaliză și cu formulare de monitorizare a activității.
A fost oarecum bulversată de faptul că rețetele standard de eficientizare a folosirii timpului, pe care le culesese din cărțile altor mentori, nu funcționau la fel în orice activitate, cu atât mai puțin în presă. Părea că înțelege greu de ce evenimentele pe care jurnaliștii le relatează în știri nu pot fi distribuite mai echilibrat pe parcursul unei zile, pentru a nu aglomera anumite ore, și nici de ce actualitatea nu poate fi mereu disciplinată ca să se încadreze în cei șapte pași de îmbunătățire a gestiunii timpului din cursul său.
În final, și-a consumat timpul facturat companiei noastre recitând oricum ce avea în manual și explicând că, de fapt, rolul ei este să ne ajute să ne punem întrebări și să găsim singuri răspunsuri. Ne-a dat un braț de formulare de automonitorizare a activității, pe care să le împărțim colegilor din redacții: toți să scrie, timp de o săptămână, în fiecare zi, ce fac în fiecare minut, pentru a-i ajuta să vadă unde pierd prea mult timp. Cum cel mai mult timp ar fi fost pierdut chiar cu completarea formularelor, nimeni nu a riscat să ia „feedback” din redacții și să transmită mai departe așa ceva. Am transmis doar companiei tot ce era necesar pentru ca un alt mentor să nu mai fie angajat prea curând.
Este uluitor cum oameni care au o cunoaștere foarte limitată a unor domenii, specialiști în nimic, de fapt, ajung să îi consilieze și să fie acceptați ca „mentori” de profesioniștii acelor domenii. La începutul anilor 2000, când au apărut primele preocupări pentru „dezvoltare personală”, mentorat, coaching și în companiile din România, credeam că vor avea viață scurtă, că absurdul multora va fi evident, că impostura va fi observată. În toți acești ani nu au făcut, însă, decât să crească, să se extindă în toate domeniile, la toate nivelurile. Undeva, pe parcurs, ne-am pierdut chiar și pornirea de a râde, de a le ironiza ridicolul.
Astăzi există oameni care nu au fost lideri în nimic, dar sunt coachi de leadership pentru alții. Există și coachi de antreprenori, al căror singur demers antreprenorial este să facă bani arătându-le oamenilor de afaceri veritabili că se pot descurca singuri. Țin conferințe, li se iau interviuri și sunt luați în serios.
Iată cum își prezintă un astfel de coach român, până la urmă destul de sincer, importanța abilității de a nu te învăța nimic din ceea ce un consultant clasic de business ar putea, poate, să facă: „Antreprenorii apelează tot mai des la coaching nu ca soluție pentru probleme punctuale, ci ca instrument de claritate și recalibrare în etape avansate de dezvoltare. Coachingul nu înseamnă transfer de cunoștințe de business, ci facilitarea unui proces intern de înțelegere și decizie. Atenție! Nu îți iei un coach ca să te învețe business. Coachul este omul care știe să îți creeze spațiul acela în care tu îți spui toate adevărurile și din asta capeți claritatea. Există un moment în evoluția unui antreprenor când nu își mai ajunge singur. Are nevoie de schimbarea perspectivei. Iar coachingul fix asta face: te restructurează fundamental”.
Pe vremuri, ar fi atras ridicări de sprâncene. Azi atrage clienți care chiar cred că nu își pot găsi fără coaching un spațiu al adevărurilor personale aducătoare de claritate.
Spații ale clarității și motivării sunt vândute în programe mai noi de coaching nu doar antreprenorilor și managerilor, ci și tinerilor dezorientați (sau părinților acestora, care au încredere să-și delege responsabilitățile față de copii unor astfel de „specialiști”).
Recent, a venit în România, la o conferință importantă, un coach internațional renumit, „specializat în performanță, dezvoltare mentală și leadership”, pentru a împărtăși din experiența sa amplă în domeniul educației. A vorbit despre problemele tinerilor, acutizate de dependența de tehnologie, mai ales după pandemie, și despre problemele mentale cu care ajung adesea să se confrunte. Sunt aduși la ședințe de coaching de părinții lor, care nici ei nu mai știu să găsească modalități de comunicare și să-i ajute atunci când sunt dezorientați în privința viitorului. Le angajează un coach, așa cum au avut și ei pentru a depăși o anxietate în profesie.
Într-un astfel de mediu plin de provocări pentru părinți și educatori, specialistul în performanță a văzut, însă, și o mare oportunitate în dependența copiilor de ecrane. A devenit coach pentru cei mai dependenți dintre ei: campionii la jocuri electronice, care petrec mare parte din zi la calculator, concurând în jocuri video precum Fortnite, Valorant și League of Legends.
Coachul de performanță descrie, într-un interviu, universul distopic în care tinerii au nevoie de ajutorul lui: „Acești băieți se antrenează probabil opt ore pe zi, șase zile pe săptămână, iar mulți dintre ei continuă să se implice și după aceea, pentru că sunt foarte competitivi. Vorbesc mereu despre asta, urmăresc jocurile, urmăresc celelalte ligi, pentru a fi cei mai buni. Eu funcționez ca antrenor de înaltă performanță și mă concentrez pe starea lor de spirit și mentalitate. De asemenea, le analizez obiceiurile, de la alimentație la exerciții fizice, și, practic, orice ar putea sta în calea unei performanțe de vârf”. Povestește că le urmărește viața personală, le studiază contextul cultural, limbajul corpului și semnele care dau de gol problemele de încredere. Se implică și în relația jucătorilor cu partenerii de viață, pentru că o relație amoroasă le poate afecta performanța în e-sports.
De câțiva ani, de când industria face miliarde pe seama acestor competiții și a celor care le urmăresc, nu se mai numesc jocuri electronice, ci e-sports, adică „sporturi electronice”. Chiar dacă sportul implică, în orice definiție, mișcare, element ce lipsește complet într-o competiție purtată ore în șir pe scaun, în fața calculatorului.
În post-adevăr, sedentarismul e sport, iar excesul și dependența sunt performanță. Am intrat de curiozitate să joc League of Legends, la peste 40 de ani, cu scuza unui interes profesional, după ce am aflat nu doar de la mentori de performanță, ci și din comunicatele mai multor companii partenere că este un fenomen social și economic serios, pe care doar cei cu idei preconcepute îl mai pot ironiza. Mi-am ales un erou care sparge țeasta adversarilor cu fulgere și am început să visez la stadioane imense, care urmăresc pe ecrane gigantice cum omor eu inamici pe laptop.
Jocul, o idioțenie absolută. Îți poți schimba personajul din mers. Acum sunt Miss Fortune, o pirată căreia un rege rău i-a măcelărit familia și care are draci. Apoi mă transform în Lux, o fată ce pare cumsecade și optimistă, dar lovește ca apucata în jur. Devin după aceea Li, care are un fel de etică a artelor marțiale, dar omoară tot prin metoda primitivă a clicului pe inamic, și apoi o vrăjitoare care ia amintirile dușmanilor uciși. Dacă ies din joc, în caz că am și alte treburi, sunt sancționată cu blocarea temporară a accesului la joc, pentru că îmi abandonez echipa. Echipă pe care nu o cunosc… Cine știe ce puști, prin alt colț de lume, suferă pentru că i-am lăsat să tragă singuri în dușmani.
M-am lămurit rapid atât în privința fenomenului social, cât și a realității din spatele antrenamentelor de performanță pentru care se câștigă sume uriașe, inclusiv din mentorat.
În avalanșa de cărți de dezvoltare personală, cele care au ceva valoros de transmis sunt greu de găsit. La fel, în puzderia de mentori care s-au răspândit în toate domeniile, doar câțiva vin și cu un bagaj real de experiență relevantă. Lumea continuă să fie însă fascinată de apostolii sinelui, din cauze pe care cartea lui Svend Brinkmann le identifică foarte bine. Și le găsește, totodată, mai multe leacuri.
La dependența de ghidurile gândirii pozitive în șapte pași, „Neclintit” aduce, ironic, șapte remedii. Ne propune, de fapt, un ghid al dezvoltării personale prin bun-simț, reinventând puțin roata stoicilor, în care învățăm să nu ne mai credem buricul pământului, să nu mai răspundem pozitiv la orice, să ne ținem emoțiile în frâu atunci când e cazul, să ne păstrăm rădăcinile într-o lume în schimbare rapidă, să citim literatură bună în locul cărților de self-help și, nu în ultimul rând, să ne concediem mentorul și să revenim la prieteniile autentice. Iar peste toate, să ne păstrăm umorul, căci, așa cum spunea Seneca, râsul este o reacție mai folositoare la ceea ce, altminteri, ne-ar provoca mânia.
Prefața cărții Neclintit de Svend Brinkmann.