Criticii lui Hristos

05/04/2018 | de Joseph Sobran

Editorialistul Richard Cohen critică „aroganța” anumitor opinii comune, pe care le rezumă astfel: „calea meu este cea mai bună. Țara mea este cea mai bună țară. Religia mea este singura religie adevărată.”

Ei bine, când ai o anumită religie, nu spui implicit că tu crezi că ea este adevărata religie? De ce ai adera altfel la ea?

În „The Spectator”, ziarul londonez, un alt scriitor, Samuel Brittan, lansează un atac mai general asupra religiei – și în special asupra creștinismului – într-un eseu intitulat, fără menajamente, „Religia nu îți face bine”. Articolul începe cu o observație curioasă: „Nu pot să nu remarc cum în operele lui Verdi personajele religioase sunt aproape întotdeauna cele mai dure și răzbunătoare.” Lumea din operele lui Verdi nu este chiar un microcosmos al lumii reale și, chiar și așa, domnul Brittan ne oferă doar două exemple: Aida și Don Carlos. Nu este tocmai un eșantion științific.

La fel, un antropolog ar putea argumenta: „italienii sunt un popor extrem de violent – se înjunghie întotdeauna unii pe alții. Nu pot să nu observ asta în operele lui Verdi…”. După care s-ar îneca de râs.

Brittan citează exemplele copilărești obișnuite – Inchiziția Spaniolă, Cruciadele, Problema Irlandeză. Se folosește chiar de vorbele metaforice ale lui Hristos „Nu am venit să aduc pace, ci sabie”, ca și cum ar reprezenta o chemare la violență, fără să țină seamă de porunca Sa de a întoarce și obrazul drept și avertismentul Său că „toți cei scot sabia de sabie vor pieri”.

Da, au fost momente violente în istoria creștinătății, care, la urma urmei, se întinde pe două milenii. Dar cultura creștină și-a proslăvit întotdeauna mai mult martirii decât războinicii. E nevoie de multă rescriere migăloasă pentru a reduce epoca creștină la o violență neîntreruptă.

Să luăm, de pildă, „Evul Întunecat” cu reputația sa proastă, adică perioada de la căderea Imperiului Roman până la Evul Mediu târziu. În acestă perioadă, Creștinismul s-a răspândit treptat în Europa și pe nesimțite a eliminat și a atenuat majoritatea actelor barbare din lumea clasică: avortul, infanticidul, sclavia, pederastia, divorțul, crucificarea (într-o vreme o pedeapsă comună pentru infracțiuni minore).

În ultima vreme, unele dintre aceste practici și-au făcut reapariția în numele „progresului”, dar ceea ce rămâne indiscutabil este că așa zisul Ev Întunecat a fost o epocă de reforme morale nemaiîntâlnită. Creștinismul a ridicat standardele morale ale unui continent. Putem, dacă vrem, să ne felicităm că le-am coborât din nou, dar să spunem că principalul efect istoric al creștinismului a fost să sporească violența și cruzimea este o absurditate pură.

Sub influența lui Hristos asupra acestor veacuri, nenumărați oameni au dus vieți cucernice, care nu fac știri sau „istorie”. Până și viciile lor au fost temperate de rușinea de a nu fi la înălțimea exemplelor și a învățăturilor lui Hristos. Orice creștin care și-a mărturisit repetat aceleași păcate, doar pentru a cădea din nou, știe cât de greu scapi de slăbiciunea umană. Am fi mult mai răi fără creștinism, dar nu am ști-o.

Oamenii care contestă creștinismului îmbunătățirea civilizației pun pe seama sa toate relele pe care nu a reușit să le stârpească. Dacă-i asculți pe critici, ești tentat să crezi că a inventat tortura, persecuția și alte reziduuri din lumea preclasică.

Această inconsistență devine amuzantă când criticii se declară șocați cu privire la „papii răi”. Faimoșii papi desfrânați, ca Alexandru al VI-lea, nu ar fi avut nicio problemă în lumea păgână.

Ce conducător păgân a fost aruncat în dizgrație pentru că și-a luat amante sau și-a favorizat bastarzii? Niciunul. Un astfel de comportament era comun înainte să fie impuse noile standarde creștine. Spune cineva despre Iulius Caesar că a fost un ipocrit pentru că a avut sclavi sau că a fost un ucigaș în masă pentru că a cucerit țări străine? Dimpotrivă, astfel de păgâni sunt judecați după standardele vremii lor și slăviți ca eroi. Îi credităm cu faptul de a fi făcut „istorie”, iar Cohenii și Brittanii nu arată ca dovadă a putreziciunii păgânismului cadavrele, văduvele și orfanii pe care aceștia i-au lăsat în urma lor, ca să nu mai vorbim de pericolul de a permite reîntoarcerea păgânismului.

Ipocrizia creștină este îndeajuns de neplăcută. Dar să nu trecem cu vederea ipocrizia în rândul criticilor creștinătății.

Traducere din engleză de la http://www.fgfbooks.com/Sobran-Joe/2011/Sobran110421.html

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *