Viața, opera și moștenirea lui Lev Tihomirov

Nu e ușor de spus cine a fost Lev Tihomirov. Stânga, căreia i-a dedicat o mare parte a vieții și operei sale de distrugere și care a fost și este la butoanele uriașului mecanism de confecționare a memoriei colective și falsificare a istoriei pe scară universală, a practicat o damnatio memoriae necruțătoare în privința lui Tihomirov: el e tratat fie ca om bolnav psihic, ca trădător maladiv, fie pur și simplu ca lipsă în narațiunile oficiale bolșevice referitoare la terorismul antițarist narodnicist. Lepădarea lui Tihomirov de tovarășii săi de subversiune a dus la estomparea sau eliminarea lui din rândul listelor oficiale de lideri nihiliști prerevoluționari. În Occident, sunt numeroase tratatele de istorie a Rusiei care vorbesc despre asasinarea Țarului Alexandru al II-lea fără a menționa niciodată numele lui Tihomirov. Pentru stânga, el este necuratul al cărui nume nu trebuie rostit. Pentru dreapta neoconservatoare și neoliberală ieșită din stânga troțkistă de mai ieri, Tihomirov reprezintă un personaj nefrecventabil pentru că s-a convertit de la terorism de stânga la conservatorism țarist Ortodox. Cu alte cuvinte, este un fel de putinist avant la lettre, un om nu poate fi recuperat pentru stânga în numele antitotalitarismului și al luptei împotriva „barocului fascisto-stalinist”. Este prea idiomatic, prea legat de specificul rusesc care nu se lasă tradus în termenii „narativei” democrației liberale globale. Dar exact acesta este rolul oricărei personalități conservatoare. Acela de a bloca, de a nu se lăsa procesat de mașina discursivă și politico-administrativă a progresismului (fie el liberal sau bolșevic).

Tihomirov s-a născut în anul 1852 într-un fort militar de pe malul estic al Mării Negre, Ghelencik, la 30 de kilometri de Novorosiisk. Tatăl său. Alexandr Alexandrovici Tihomirov, era medic militar, dar provenea dintr-o familie alcătuită din generații succesive de preoți de țară. Mama sa, Cristina Nikolaevna Karataeva, crescuse la orfelinat. Lev Tihomirov a crescut ca un copil precoce intelectual și iubit de părinți, care erau extrem de pioși. A terminat cu Medalia de aur Liceul la Novorosiisk, unde tatăl său fusese detașat la spitalul militar, și în 1870 a devenit student medicinist la Universitatea din Moscova. A fost imediat absorbit de politica nihilistă, și s-a alăturat cercului lui Ceaikovski, devenind un membru de frunte al ramurii moscovite a organizației. Detalii despre această perioadă a vieții sale găsim în cartea Conspirateurs et policiers. Souvenirs d’un proscrit russe, apărută în 1887 la Paris, într-o perioadă când Tihomirov era pe punctul de a se lepăda de nihilism. Conspirateurs et policiers este o melancolică recapitulare a ceea ce putea fi povestit din anii săi de terorism și propagandă. Din ea însă aflăm detalii importante despre lumea prin care s-a perindat Tihomirov în perioada sa activă revoluționar. Aflăm, de exemplu, despre cum propaganda revoluționară se făcea sub pretextul educației adulte, al alfabetizării muncitorilor. La cursurile serale pentru muncitori, propaganda nu se făcea în locul orelor. Pentru a nu fi prinși de poliție, tovarășii instructori chiar făceau ore de citire, scriere și aritmetică. Dar acestea erau doar un pretext pentru discuțiile cu muncitorii la o țigară, în pauze. Tihomirov explică faptul că instructorii erau prudenți, muncitorii fiind în genere puțin dispuși să se alăture cauzei teroriste, și din cauză că nu erau de acord cu ea, și din cauză că nu voiau necazuri cu poliția. De aceea, propaganda subversivă se făcea la discuțiile din pauze sau de după cursuri, când cursanții mai stăteau cu instructorii la o țigară și limbile începeau să se dezlege în mod natural, fiecare spunându-și oful. Atunci erau pescuiți de activiști. La raidurile poliției, aceasta nu descoperea decât manuale, cărți de lectură și lecții obișnuite scrise pe tablă. Pentru că totul se petrecea în interludiile conversaționale ale acestor cursuri. Pe lângă aceste cursuri, care țineau de așa-zisa culturalizare a maselor, adică de agitație, propagandă și infiltrare a lor (țăranii erau înfiltrați cu ajutorul activiștilor pozând în scribi de țară, în notari care își oferă serviciile țăranilor analfabeți), mai era și segmentul de tipărire de materiale clandestine, și aici Tihomirov accentuează rolul pe care îl aveau căsătoriile civice, adică căsătoriile false dintre un revoluționar și o revoluționară care, cu ajutorul unor acte contrafăcute, pretindeau că sunt o familie tânără care s-a mutat într-un oraș unde soțul a găsit de lucru. De fapt, ambii erau revoluționari de profesie, stipendiați de partid pentru a pune pe roate o tipografie clandestină sau alte activități subversive. Casa acestui tânăr cuplu devenea fie tipografie, fie casă de refugiu, fie centru de complot terorist, fiind plasată aproape de un obiectiv strategic pe care teroriștii îl voiau, odată cu fabricarea pe scară industrială a dinamitei în 1867, explodat. În noiembrie 1873, Tihomirov a fost arestat în urma unei razii făcute în apartamentul unui tovarăș de-al său. A fost întemnițat în Sankt Petersburg, unde și-a petrecut următorii patru ani, mai întâi în izolare totală vreme de un an, apoi în condiții ceva mai bune împreună cu alți deținuți.

Procesul a fost celebrul proces al lotului „celor 193”. Procesul lotului celor 193 a fost un fiasco judiciar. Guvernul a căutat să acuze de activitate criminală organizată oameni care nu aveau nimic în comun unii cu alții sau despre care era imposibil de dovedit acest lucru. Judecați pe loturi mai mici, s-ar fi putut construi împotriva acuzaților rechizitorii mai plauzibile. Judecați la grămadă, nu doar că era extrem de dificil de construit un caz – a cărui instrumentare a și durat, tocmai de aceea, atât de mult ‒, dar se crea impresia că guvernul vrea să strivească tineretul studios și generos. Impresia era cu atât mai ușor de obținut cu cât procesul a fost public, astfel încât inculpații s-au folosit de trecerea lor prin fața instanței pentru a face spectacol, pentru a deveni din acuzați acuzatori și pentru a curta simpatia publicului și a presei. Publicul liberal a devenit mai de stânga, iar publicul conservator a devenit liberal din pricina acestui proces care a fost folosit de propaganda nihilistă pentru a rușina societatea țaristă, pentru a-i expune cruzimea, ipocrizia și alte rele ale oricărei societăți burghezo-moșierești. De fapt, un astfel de eșec judiciar a putut avea loc tocmai pentru că sistemul de justiție și poliție țarist din acea epocă era unul mai degrabă patriarhal. Întocmirea dosarelor și a rechizitoriilor  mergea greu pentru că trebuia făcută scrupulos. Tortura judiciară – adică ceea ce știm noi de la securitatea bolșevică – nu exista, nu era posibil să-l bați pe un deținut pentru ca acesta să mărturisească^[1]. Aceste procedee nu au fost moștenite de Ceka/NKVD/KGB/Securitate de la poliția țaristă, ci de la teroriștii revoluționari, de la nihiliștii progresiști. Toată cruzimea securistă vine de la luptătorii pentru dreptate socială, nu de la serviciile țarului. În închisoare fiind, Tihomirov asistă la celebra biciuire a deținutului Arhip Bogoliubov de către generalul Feodor Federovici Trepov, primar al orașului Sankt Petersburg în perioada 1873-1878. Chemat să suprime comportamentul rebel al deținuților, Trepov a intrat în curtea închisorii unde aceștia se plimbau în grupuri. Deținuții l-au salutat, afară de Bogoliubov, care urma să părăsească închisoarea pentru a se duce într-un lagăr de muncă forțată. Atunci Trepov l-a apostrofat pe Bogoliubov și i-a cerut să își descopere capul și să salute. Și i-a tras cu pumnul peste pălărie dându-i-o jos. Apoi a chemat gardienii și le-a cerut să-i dea lui Bogoliubov douăzeci de lovituri de vergi la spinare. Scena a dus la revolta deținuților, care au început să strige din celulele lor, să arunce în Trepov cu ce aveau la îndemână, să smulgă gratiile din pereți, să se izbească în ușile celulelor și să atace gardienii. În fața închisorii s-a adunat o mulțime imensă atrasă de zgomotul care răzbătea dintre ziduri. Societatea rusă a reacționat, considerând inacceptabil comportamentul lui Trepov. Tinerii nihiliști proveneau, mulți dintre ei, din familii bune, erau tineri studioși, gentlemen, nu era de conceput ca un comandant de închisoare să pălmuiască un deținut. Era o chestiune care în libertate s-ar fi rezolvat printr-un duel. Rusia țarilor nu accepta ca oamenii de valoare să fie bătuți în închisoare de către brute: era ilegal și era considerat imoral. Tihomirov trage singur concluzia episodului arătând că Vera Zasulici (1849-1919), marea teroristă parteneră a degeneratului psihic criminal și ideolog nihilist Serghei Neceaev, a încercat să îl ucidă pe Trepov. Zasulici s-a dus sub pretextul depunerii unei jalbe în biroul lui Trepov, unde l-a împușcat pe acesta în pelvis. Trepov a supraviețuit. Zasulici a fost achitată în aplauzele întregii Rusii într-un alt proces în care acuzata a devenit acuzator și abuzurile lui Trepov au fost folosite retoric pentru a justifica crima lui Zasulici^[2]: „Şase luni mai târziu, Trepov ajungea să se convingă și mai tare că nu poți atenta nepedepsit la demnitatea cuiva, fie el și lipsit de mijloacele de a se apăra. Vera Zasulici, răzbunându-l pe Bogoliubov, l-a rănit pe Trepov destul de grav pentru a pune capăt carierei sale de prefect, iar judecătorii au achitat-o pe Zasulici în aplauzele întregii Rusii!”^[3] Nu există aici nici o legătură cu tratamentul pe care justiția și securitatea democrației populare le-au aplicat deținuților politici români.

Tihomirov a făcut parte dintre cei care s-au revoltat la proces împotriva tribunalului, a legitimității procesului și a întregii situații sociale din Rusia. Simpatia doamnelor și domnișoarelor din public era astfel câștigată. Această simpatie avea un singur revers: și anume că, așa după cum povestește chiar Tihomirov, doamnele Ortodoxe simpatizau atât de tare cu bieții nihiliști năpăstuiți din temniță, încât veneau în vizite cu bani, mâncare și alte lucruri și reușeau, cu duioșia lor, să-i convertească pe nihiliști la Ortodoxie. Frumusețea mântuia lumea în moduri neașteptate. Tihomirov citește în închisoare Noul Testament și Viețile Sfinților^[4] care, notează el, i-au deschis mintea și sufletul către adevărata lumea a țăranului rus pe care se tot străduise să-l lumineze cu ajutorul broșurilor de popularizare socialistă și tehnică. Procesul lotului celor 193 s-a încheiat cu imaginea guvernului compromisă și cu inculpații achitați sau cu pedepsele comutate în varii forme de exil intern. Tihomirov a fost și el iertat de exilul său siberian din pricina celor patru ani petrecuți deja în închisoare. O caracteristică a istoriei Rusiei din această perioadă ține tot de patriarhalismul judiciar și constă în desele comutări ale pedepselor pentru crime politice, în desele evadări ale condamnaților din închisori păzite cu lipsă de convingere sau din exiluri siberiene unde deținutul găsea rețele gata să-l ajute să evadeze și să se întoarcă în marile orașe sub nume fals. Există și numeroase execuții pentru atentate politice, dar, raportat la numărul atentatelor, procentul este mult mai mic decât ne-am fi așteptat având în vedere propaganda care se face împotriva Vechiului Regim – din Rusia sau din Europa -, procent care are de-a face și cu propensiunea sistemului rusesc de a căuta pocăirea individului nu neapărat moartea lui. De această propensiune spre iertarea crimei mărturisite, de care a beneficiat la vremea lui și Kelsiev, se va bucura și Tihomirov, odată ce se hotărăște să îi scrie Țarului Alexandru al III-lea pentru a-i cere iertare că i-a ucis tatăl, iertare pe care Alexandru al III-lea i-o oferă.

Tihomirov iese din închisoare la începutul lui 1878 și încearcă să se reînscrie la Universitatea din Moscova pentru a-și relua studiile dar nu i se îngăduie, din cauza dosarului. Respins de universitate, Tihomirov este primit în brațele teroristei Sofia Perovskaia, pe care o iubea de la începutul anilor 1870. Perovskaia era fiică de nobili, tatăl ei fusese guvernatorul militar al Sankt Petersburgului, și intrase în politica revoluționară tot prin intermediul cercului Ceaikovski. După ce încearcă să organizeze evadarea unui alt deținut politic și eșuează, Tihomirov și Perovskaia se ceartă și se despart, ea devenind iubita lui Jeliabov, un alt terorist din aceleași cercuri. Tihomirov se căsătorește cu altă revoluționară, pe nume Sergheieva. Oricum, Tihomirov, Jeliabov și Perovskaia vor fi tovarăși de atentate, evadări și crime, inclusiv asasinarea lui Alexandru al II-lea, în organizațiile Pământ și Libertate și Voința Poporului. Perovskaia va sfârși spânzurată pentru asasinarea lui Alexandru al II-lea.

În toamna lui 1878, Tihomirov este înștiințat că grațierea de exilul siberian i-a fost anulată de către Alexandru al II-lea și atunci își caută refugiu în anonimatul luptei teroriste al cărei obiectiv era asasinarea țarului. Prin urmare, își schimbă numele în Aleșenko, își face acte false și se alătură organizației Pământ și Libertate în decembrie 1878.

Tihomirov nu a participat direct la asasinarea țarului Alexandru al II-lea în 1881, dar a fosr prezent la Conferința de la Lipețk din 1880 în care s-a hotărât acest lucru. După asasinare, el a fost cel care a scris faimoasa proclamație către stăpânire a celor de la Voința Poporului, proclamație care amenința cu moartea viitorul țar și care a făcute cercurile guvernamentale să tergiverseze încoronarea lui Alexandru al III-lea în așteptarea unui compromis cu teroriștii (până la urmă, Alexandru al III-lea a luat afacerea în propriile mâni și s-a încoronat public după tradiție). În 1882, cu poliția pe urmele lui și nevoit să-și schimbe mereu domiciliul de la Moscova, la Kazan, la Rostov pe Don, împreună cu soția și copiii, Tihomirov pleacă la Geneva și de acolo la Paris. În Geneva devine editorul publicației Vestnik Narodnoi Voli/Vestitorul Voinței Poporului, în care publică numeroase și elocvente articole în sprijinul cauzei progresiste al cărei cel mai bun reprezentant rămăsese. În 1884, lumea rețelelor teroriste nihiliste este zguduită de scadalul Degaev, agentul dublu care turna poliției țariste activiștii și teroriștii nihiliști. Lucrul este important nu doar pentru că i-a pus în defensivă pe nihiliști, ci pentru că Serghei Degaev i-a permis guvernului țarist să efectueze o colonoscopie a mișcării nihiliste și să constate adevăratele proporții ale mișcării al cărei ideolog era Tihomirov. Dacă Tihomirov reușise, cu ajutorul tacticilor sale, al manifestelor semnate de misteriosul Comitet Executiv, al retoricii ocult-amenințătoare, să inducă guvernului impresia că organizația este compusă din milioane de oameni, o forță redutabilă pe care guvernul o înfrunta panicat și debusolat, cu ajutorul lui Degaev poliția țaristă a putut constatat că era vorba de o mână de oameni, cu care nu avea rost să negociezi, ci care trebuiau vânați și închiși. Oricum, la acest moment Tihomirov era încă dedicat cauzei. Degaev, membru al organizației Voința Poporului, este arestat în 1882 ca urmare a încercării sale nereușite de a-l asasina pe colonelul Gheorghi Sudeikin, capul poliției secrete țariste. Sudeikin îl interoghează personal pe Degaev și îl convinge să devină agentul său în interiorul organizației Voința Poporului. Degaev contribuie la capturarea a numeroși tovarăși de-ai săi, printre care Vera Figner (1852-1942), născută într-o prosperă familie nobiliară, devenită lider al Voinței Poporului, participantă la plănuirea asasinării lui Alexandru al II-lea: condamnată la moarte ca urmare a capturării ei cu ajutorul lui Degaev, Figner și-a văzut pedeapsa comutată la închisoare pe viață și, după 20 de ani petrecuți în fortăreața Schlüsselburg, a fost trimisă în exil intern. A supraviețuit și după 1917 a devenit o eroină a URSS, o veterană a luptei pentru construirea unui viitor comunist. Degaev însă era privit din ce în ce mai neîncrezător de către tovarășii săi și, prin urmare, pentru a nu fi asasinat sau ars cu acid sulfuric pe față de către luptătorii pentru pace și dreptate socială, îl convinge pe Sudeikin să-l trimită în misiune în străinătate, să opereze în sânul rețelelor emigrației nihiliste. În 1884, Degaev ajunge la Tihomirov, la Paris, și îi mărturisește totul. Dibaci, Tihomirov îl convinge pe Degaev să se întoarcă în Rusia și să îl ucidă pe Sudeikin. Ceea ce Degaev face, dovedindu-le astfel tovarășilor lui că nu îi trădase decât pentru a se putea apropia de Sudeikin și a da o lovitură de moarte dușmanului reacționar. Degaev scapă de poliția țaristă și fuge în America de Sud cu ajutorul lui Tihomirov, care i-a pus condiția de a nu se mai întoarce vreodată în Rusia. Din America de Sud, Degaev trece în Statele Unite ale Americii, unde își schimbă numele și devine marele matematician american Alexander Pell, care își ia un doctorat în matematici la Johns Hopkins University și apoi are o carieră strălucită ca Decan al Facultății de Inginerie de la University of South Dakota (Degaev provenea dintr-o familie de ingineri militari ruși, el însuși având studii de inginerie militară în Rusia țaristă, studii bune, se pare, de vreme ce l-au așezat în poziții de conducere în SUA). Degaev/Pell se mută apoi la Chicago și apoi pe coasta de Est, unde a doua sa soție, care îi fusese studentă, devine profesoară la Mount Holyoke College în Massachusetts și apoi la Bryn Mawr College în Pennsylvania, unde Degaev/Pell moare liniștit în 1921.

În vreme ce Degaev se bucura de noua sa identitate americană, Tihomirov se adâncea în constatarea că mișcarea nihilistă nu duce nicăieri, că e lipsită de oameni integri, de orizont și de principii. Istoricii au notat și suferința cauzată lui Tihomirov de faptul că nu îi putea da fiului său Alexandru o educație rusească, ci doar una de emigrat. Nu își putea duce fiul la biserica Ortodoxă, ci trebuia să meargă la bisericile altor confesiuni, și nu îi putea explica fiului său de ce trebuie să stea departe de Rusia, în altă țară, rupți de cultura națională și înconjurați de emigrați frivoli, cosmopoliți care îi luau copilul pe genunchi și îl întrebau în joacă dacă este și el „revoluționar ca tăticu”. Sărăcia materială și sufletească a exilului se răsfrângea nu doar asupra lui Tihomirov, ci mai ales asupra fiului său. Omul ordonat și logic, preocupat de drumul de la premise la concluzii, care era Tihomirov ajunsese, constrâns de împrejurări, să ducă o viață dezordonată, falsificându-și astfel existența: de exemplu, nota cu dezgust că mâncase de multe ori direct din hârtia băcanului, fără a mai despacheta mâncarea pentru a o pune pe farfurie^[5]. Când băiatul i s-a îmbolnăvit de meningită, în aprilie 1886, doctorii nu i-au acordat șanse de supraviețuire și soția lui Tihomirov protesta isteric împotriva faptului că el se încăpățâna să descleșteze fălcile paralizate ale copilului pentru a-i da doctoriile prescrise. În timpul bolii, Tihomirov începe să se roage pentru fiul său și acesta, în ciuda opiniei doctorilor, se însănătoșește. Dus astfel de revigorarea credinței copilăriei din el, Tihomirov vrea să își ia fiul să meargă cu el la biserică dar nu are curajul de a merge la slujbe la capela de la Ambasada Rusiei, pe care o ocolește de frica poliției secrete. De aceea, Tihomirov îl duce pe Alexandru mai întâi la o capelă Protestantă din Paris, dar i se pare că aceasta este „pe jumătate hambar, pe jumătate școală. Nu am putut să simt prezența lui Dumnezeu acolo”. Apoi s-a dus la o biserică Romano-Catolică unde, notează el, „ceva m-a atins sufletește… nu pot să spun că m-am rugat, dar m-am simțit mișcat”. În cele din urmă, după o vreme, și-a depășit frica și s-a strecurat cu fiul său în capela Ortodoxă atașată Ambasadei Rusiei la Paris și efectul a fost copleșitor: „Am simțit nevoia să mă prosternez de atâta  disperare și bucurie, de rușine pentru păcatele mele și de extazul produs de faptul că eram în sfârșit în biserica mea”. La terminarea slujbei, fiul său Alexandru i-a spus: „Tăticule, hai să nu mai mergem la Catolici. E mai bine la biserica noastră”. Tihomirov nota mai târziu în memoriile sale: „Alexandru m-a învățat atât de multe lucruri… prin simțămintele pe care mi le-a stârnit, prin suferințele lui, prin dragostea de care m-am umplut pentru el, prin întrebările lui copilărești.  El m-a întors la Dumnezeu”^[6].

Cum doctorii i-au prescris băiatului să-și petreacă perioada de comvalescență în pace, Tihomirov a închiriat în iulie 1886 o casă în Le Raincy, localitate cu istorie de parc regal și nobiliar, liniștită și puțin populată la sfârșitul secolului al XIX-lea, în a cărei verdeață venea în vacanțe aristocrația Parisului. Acolo, în casa de bârne vechi și solide din Le Raincy, înconjurat de copaci, grădini și pajiști prin care se plimba singur sau cu fiul său, Tihomirov s-a lepădat încetul cu încetul de nihilismul său și pe parcursul următoarelor cincisprezece luni s-a întors sufletește acasă: la grija față de fiul său, la iubirea față de soția sa, la istoria Rusiei Ortodoxe. Convalescența trupească a fiului a fost însoțită de convalescența sufletească a tatălui, care nu s-a îmbolnăvit și a trădat, așa cum susțineau tovarășii lui de ilegalitate teroristă de atunci și istoricii de azi care îl minimalizează pe Tihomirov pentru că detestă Rusia țaristă și Ortodoxă pe care a ajuns el să o reprezinte, ci s-a însănătoșit și statornicit^[7].

În vara lui 1888, Tihomirov a publicat lucrarea De ce am încetat să mai fiu revoluționar, pe 12 septembrie 1888 i-a scris Țarului Alexandru al III-lea cerându-și iertare pentru „coșmarul trecutului meu nebunesc” și permisiune de a se întoarce „la o viață normală și onestă de supus loial, de tată și fiu onest”. La începutul lui 1889 Tihomirov a revenit în Rusia. Publicarea cărții a avut un efect năucitor atât asupra emigrației nihiliste, cât și asupra liberalilor și conservatorilor din Rusia. Liberalii s-au simțit trădați de apostazia lui, conservatorii s-au simțit ofensați de revenirea lui Tihomirov în patrie. Astfel, publicația conservatoare Ruskii vestnik scria în septembrie 1888: „După ce vreme de cincisprezece ani a pervertit și a subminat tineretul nostru studențesc, acest ticălos îi sfătuiește acum pe foștii săi prieteni, criminali convinși, că nu ar trebui să submineze tineretul… În opinia noastră, guvernul ar trebui să-l invite doar la spânzurătoare.”^[8] Pe de altă parte, conservatorii de la Moskovskie vedemosti, unde Tihomirov urma să ajungă director, propuneau ca De ce am încetat să mai fiu revoluționar să devină lectură obligatorie în școli.

Întors în patrie., Tihomirov s-a dedicat apărării Rusiei istorice, autocrate și Ortodoxe, devenind editor al publicației Moskovskie Vedomosti, și apoi Consilier de Stat și membru al Consiliului Ministerului Afacerilor Externe, sfetnic al Țarului Nicolae al II-lea. Din această lojă augustă a putut vedea cum regimul pe care îl criticase odinioară ca socialist și îl apăra acum ca reacționar se prăbușește lent, subminat de forțele pe care le ajutase și el să prindă puteri. Vechii lui tovarăși, Plehanov, Zasulici, Aptekman și alții, erau încă activi, și puseseră deja bazele a ceea ce va deveni regimul bolșevic care a masacrat vechea Rusie pentru a o transforma în URSS (…)

Fragment din prefața volumului „De ce nu mai sunt revoluționar” de Lev Tihomirov.

^[1] „Asemenea viitoare rafinamente ale meseriei precum infiltrarea sistematică a unor organizații suspectate, a unor agenți străini sau utilizarea torturii pentru extragerea de informații erau încă necunoscute sau în fază incipientă […] Pentru perioada acoperită de această carte [1820-1900, n. M.P.], nu există nici un caz autentificat de utilizare a torturii fizice pentru extragerea de informații” (Ulam, In the Name of the People, p. 25).

^[2] Tipul acesta de proces amintește de cel al împușcării prefectului de poliție Manciu de la Iași de către Corneliu Zelea Codreanu, și el achitat de jurați.

^[3] Léon Tikhomirov, Conspirateurs et policiers. Souvenirs d’un proscrit russe (Paris: Albert Savine, 1887), pp. 170-171.

^[4] „Odată, erau atât de puține cărți, încât Bogoroditzky [directorul închisorii, n. M. P.] mi-a dat să citesc Mineiele. Mă afundam în aceste volume gigantice legate în piele. Poezia lor stranie, aproape nebunească, dar puternică, mă înconjura cu o lume fantastică de sfinți, diavoli, miracole, nebunie și cele mai înalte virtuți umane. Împreună cu Evanghelia, acestea au fost singurele cărți de valoare pe care le-am putut citi în tot acel an de recluziune forțată. tière. Cât despre Evanghelie, am putut să mă conving atunci de toate calitățile ei. Este o carte pe care o poți studia mult timp, una dintre cele mai remarcabile cărți care există” (Tikhomirov, Conspirateurs et policiers, pp. 130-131).

^[5] Kyril Tidmarsh, „Lev Tikhomirov and a Crisis in Russian Radicalism”, Russian Review, Vol. 20, No. 1 (Jan., 1961), pp. 45-63, 57.

^[6] Ulam, In the name of the People, p. 396.

^[7] Abbott Gleason, „ The Emigration and Apostasy of Lev Tikhomirov”, Slavic Review, Vol. 26, No. 3 (Sep., 1967), pp. 414-429.

^[8] Citat în Tidmarsh, „Lev Tikhomirov”, p. 59.