Un secularism nepocăit

27/02/2019 | de Pr. Stephen Freeman

Poate că cea mai mare tragedie a traiului într-o lume secularizată este eliberarea de eșec. Mantra progresului ignoră fiecare eșec secular ca pe un rău persistent al unei epoci trecute, care încă nu a fost depășit. Astfel, tocmai eșecul reprezintă o invitație de a dubla eforturile aceleiași nebunii care nu a funcționat prima oară.  Încrederea în sine neînfrânată a lumii seculare vine doar cu prețul conștiinței de sine. Când suntem eliberați de eșec suntem eliberați de pocăință. Nu regretăm nimic. Iar aceasta este cea mai profundă mizerie a sufletului din lumea noastră modernă.

Acest aspect al secularismului este în mod pregnant parte din cultura americană. Culturile mai vechi europene au o istorie mai îndelungată și o înțelegere de sine mai complexă. Un german nu poate vorbi de gloria țării sale și de visele ei fără precauții. Monumentele camerelor de gazare rămân și sunt foarte evidente. Sunt alte culturi ale căror eșecuri sunt mai puțin întunecate, mai puțin îngrozitoare, dar istoria europeană include adesea pasaje importante cu eșecuri și dezastre naționale.

Cultura americană, însă, este lipsită de ambiguități.

Este dificil ca țările să se pocăiască. În general, politicienii nu sunt aleși pe o platformă a pocăinței. Pocăința națională cere, de asemenea, o liturghie, ceva care a dispărut din conștiința seculară. Suntem foarte conștienți de Ziua Recunoștinței. Totuși, pe vremuri existau perioade de post, când țara își manifesta durerea și căuta iertarea.

Ortodoxia începe Postul cel Mare cu o slujbă a iertării reciproce în care fiecare membru al bisericii se înclină sau face metanie în fața celorlalți și le cere iertare. Cât de bine se ține acest ritual nu știu – duminica sunt mereu în parohia mea. Catolicii și alții încep Postul cel Mare cu Miercurea Cenușii, o zi a postului și a pocăinței când sunt pomeniți toți, „pământ ești și în pământ te vei întoarce”. Dar, desigur, oamenii în general nu știu de Miercurea Cenușii decât că este o zi ce urmează după Mardi Grass (Lăsata Secului în tradiția catolică și o zi de carnaval în America – n.trad.)  – iar cei mai mulți nu știu că Mardi Gras își trage semnificația de la Miercurea Cenușii. Ne amintim de sărbători în același fel în care ne amintim de Recunoștință – ca zile de exces.

Pocăința este un lucru greu. Ne cere să „ne fie puțină rușine”. Greșelile și eșecurile noastre, chiar ticăloșiile voluntare, se pierd într-o lume a succesului și a afirmării. Am semănat o cultură care crede că recunoașterea eșecului este contraproductivă și periculoasă pentru psihicul uman.

M-am născut în anii ‘50 în Sud. O parte din strămoșii mei au fost proprietari de sclavi și au luptat în Războiul Civil pentru a menține acel sistem. Cu toate acestea, nu am fost crescut într-o atmosferă în care eșecul era admis, cu excepția faptului că „am pierdut războiul”. Copilăria mea târzie este colorată de agitația mișcării pentru drepturi civile, când o cultură a fost forțată să se schimbe împotriva voinței sale, ceea ce a lăsat în urmă o amărăciune obositoare, care nu a dispărut întru totul. A existat „schimbare”, dar nu pocăință.

Aceasta este slăbiciunea progresului.  Aceia care astăzi se consideră pe ei înșiși campionii Noului Sud o fac în numele progresului. Acel progres se înfăptuiește în fața „acelor oameni”, i.e. dușmanii progresului. Nu există progres adevărat. „Ei au făcut-o. Noi nu suntem ei”. Și noii campioni ai progresului rămân la fel de insensibili față de propriile greșeli ca și aceia dinaintea lor – pe care acum îi demonizează.

Dacă eșecul este retrogradat în trecut, în timp ce prezentul este definit doar în termeni de viitor planificat, progresist, ceea ce se pierde este adevărul despre noi înșine și o deplinătate care poate fi întâlnită doar în plenitudinea adevărului. Din păcate, am văzut cum cultura în care am trăit (și modernitatea) au eșuat în cursul vieții mele, fără să recunoască vreodată acest fapt.

În anul 390, împăratul roman Teodosie a ordonat unei armate de trupe formate din goți să pedepsească orașul Thesalonic pentru insubordonare fățișă. Ca urmare, au fost masacrați 7000 de cetățeni ai orașului. Teodosie, un creștin, s-a trezit că este excomunicat din Biserică de Sf. Ambrozie al Milanului (capitala imperiului la acea vreme). A fost primit la împărtășanie doar după ce a făcut luni întregi pocăință publică, stând printre păcătoși înveterați care cereau iertare. De asemenea, a fost de acord ca toate sentințele capitale să fie puse în aplicare după 30 de zile de așteptare pentru a preveni izbucnirile spontane de furie. A fost primul caz din istoria creștinătății când un împărat sau un rege s-a pocăit în genunchi în fața lui Dumnezeu. Sf. Ambrozie a făcut referire la exemplul Regelui David, care s-a pocăit pentru uciderea lui Urie, soțul Batshebei. Una din consecințele neprevăzute ale Reformei a fost îndepărtarea unei astfel de puteri din sfera publică. În America, nu există nicio instituție care poate chema guvernul sau țara la pocăință.

Se spune că o familie americană obișnuită se mută odată la cinci ani. De asemenea, aceasta este durata medie pe care o petrece un pastor american în funcție. Mă gândesc adesea că noi nu căutăm slujbe noi, ci vieți noi. Ne mutăm, mai degrabă decât ne pocăim.  Spunem că „facem progrese” dar este o mișcare laterală, fără adâncime.  Noul început devine un substitut pentru o reînnoire autentică, ceva care nu poate veni decât printr-o pocăință adevărată.

A ne pocăi înseamnă a „ne fi puțin rușine”. Uneori înseamnă a purta o rușine mare. La marginea Moscovei se află o mică biserică într-un câmp. Câmpul a fost odată o „câmpie a morții”, un loc în care prizonierii erau executați de NKVD. Cel puțin 1000 de prelați ortodocși au fost măcelăriți acolo, pe lângă alți 20.000 de mireni. Biserica de acolo reprezintă un memorial pentru cei omorâți – Noii Martiri ai Robiei Comuniste. (…)

Pentru a ne aminti cum trebuie ce se s-a întâmplat este nevoie de pocăință. Păcatele trecutului nu sunt ale străinilor – sunt ale noastre, alte tuturor – deoarece noi nu suntem diferiți de cei dinaintea noastră. Nu am progresat și nu le-am lăsat în urmă. Nu poate exista progres până când nu ne întoarcem și ni le amintim și începem efortul de a ne pocăi, singurul care vindecă sufletul omului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *