Doi și cu doi fac acum cinci

10/04/2019 | de Jeff Minick

În urmă cu câțiva ani, mă gândisem că e timpul să pun deoparte romanul lui George Orwell „1984”. Anii îndelungați în care am predat literatura mă convinseseră că este mai probabil să se întâmple scenariul din „Minunata lume nouă” a lui Huxley: o lume în care o elită poate să ne controleze prin ștergerea istoriei și a literaturii și care poate să își liniștească supușii prin sex, droguri și distracții electronice.

M-am înșelat.

Am trasat o distincție falsă între „1984” și „Minunata lume nouă”. M-am simțit constrâns să aleg ca indicator al viitorului între una sau alta, așa încât nu am luat în considerare a treia posibilitate, și anume că totalitarismul lui Orwell și utopia groaznică a lui Huxley ar putea fuziona, că elitele politice și culturale ar putea fi avide de putere și să ne controleze cu morcovul și bățul, că ar putea să ne dea beneficiile statului asistențial, să încurajeze hedonismul în același timp în care ne suspendă sau ne restricționează libertățile prin legi și defăimare publică.

Și aici am ajuns.

Într-un articol recent publicat de Foundation for Economic Education, Jon Miltimore a citat faimoasa maximă a lui Orwell. „Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru. Dacă acest lucru este garantat restul vine de la sine.” În același articol, Miltimore îl citează pe economistul Thomas Sowell, în opinia căruia „noi trăim într-o epocă în care sănătatea mintală este controversată, iar nebunia reprezintă doar un alt punct de vedere”. Există un gând asemănător în „Minunata lume nouă”, unde Huxley scrie că „Adevărul este important, dar și mai important, din punct de vedere practic, este tăcerea în privința adevărului”.

Cum pierdem libertatea de a spune că doi plus doi fac patru?

Doi suspecți vin în minte. Primul este relativismul. Când toate valorile și morala sunt considerate relative, când suntem incapabili să facem distincții, de pildă, între bărbați și femei pe baza realității biologice, adevărul se usucă și moare.

Apoi este mutantul toleranței, care schimonosește abilitatea noastră de a rosti adevărul. Într-un număr recent al „Imprimis”, Roger Kimball a scris despre acest subiect: „În 1965, Herbert Marcuse, unul dintre membrii Școlii Marxiste de la Frankfurt a scris un eseu intitulat „Toleranța represivă”. Este un clasic al totalitarismului. Marcuse distingea între două tipuri de toleranță. Era ceea ce se numea toleranța „rea” sau „falsă”, acel tip de toleranță pe care cei mai mulți dintre noi l-am numi „adevărata” toleranță, genul de lucru pe care te-au învățat părinții și care subîntinde democrația liberală. Apoi, există ceea ce Marcuse a numit „toleranța eliberatoare”, pe care el a definit-o ca intoleranță împotriva mișcărilor de dreapta, respectiv toleranță pentru mișcările de stânga”.

În acest punct am ajuns. Vechea idee de toleranță era rezumată în zicale ca „nu sunt de acord cu ce spui și de aceea voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune”. Noua variantă este: „nu sunt de acord cu ce spui, și de aceea nu ai voie să o spui”.

Ultima variantă are consecințe. Iată doar câteva:

De frica de a nu fi etichetați sexiști, unii politicieni și oficiali din sport le permit transgenderilor să participe la competiții sportive feminine (…)

De frica represiunilor unii președinți de colegii le-au permis studenților să denigreze libertatea de exprimare (…)

Într-un dialog din „1984” anchetatorul lui Winston Smith îi spune acestuia:

„Înveți greu, Winston”

„Ce pot face? Cum aș putea să nu văd ce se află în fața mea? Doi și cu doi fac patru?”

„Uneori, Winston. Uneori fac cinci. Uneori fac trei. Uneori toate la un loc. Trebuie să te străduiești mai mult. Nu este ușor să devii sănătos.”

În lumea de astăzi, mulți oameni cred că doi plus doi fac cinci, trei sau cât mai doresc ei să facă. Precum anchetatorul lui Winston, ei se privesc pe sine ca normali.
Slavă Domnului pentru aceia dintre noi care învață cu greutate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *