Calea sovietică

18/06/2019 | de Theodore Dalrymple

În sens strict, Vestul a câștigat Războiul Rece. Cu toate acestea, o formă înfricoșătoare de sovietizare își face simțită prezența în Apus, ca o formă de răzbunare. Nu vreau să exagerez sau să exagerez prea mult. Nu ne temem că noaptea ne bate la ușă poliția, suntem încă liberi să mergem unde dorim și nici nu suntem nevoiți să ne petrecem cea mai mare parte a timpului căutând lucruri vitale, care sunt de negăsit. Dimpotrivă, abundența este atât de răspândită încât atunci când nu găsim ceva imediat, ne simțim ofensați, ca și cum drepturile noastre fundamentale ne-au fost încălcate.

În ce sens, deci, suntem sovietizați? Cred că procesul este mai subtil și mult mai periculos decât ce am descris mai sus. Când am călătorit dincolo de Cortina de Fier am ajuns la concluzia că propaganda ubicuă nu era menită să convingă, cu atât mai puțin să informeze, ci să umilească. Cetățenii (dacă acesta este cuvântul potrivit pentru oameni în acel sistem) nu trebuia doar să evite a o contrazice în public, ci să fie de acord cu ea public. Ca urmare, din punctul de vedere al puterii conducătoare,  cu cât mai puțin adevărată și mai scandalos de mincinoasă era propaganda, cu atât mai bine. A-i face pe oameni să subscrie la propoziții care sunt în mod evident false, sub pedeapsa că își vor pierde mijloacele de trai sau chiar mai rău, înseamnă a-i strivi moral și psihologic, și astfel a-i face docili, ușor de manipulat și complici la înrobirea lor.

Din ce în ce mai mult în viețile noastre ne găsim în situații similare, în special dacă avem ghinionul să lucrăm pentru birocrații, fie ele guvernamentale, cvasiguvernamentale, presupus independente sau comerciale. Trebuie să păstrăm tăcerea nu doar asupra unor afirmații false și ridicole, dar să fim de acord cu ele, să ne arătăm voluntari și să demonstrăm că picăm pe mesaj (pentru a folosi o expresie modernă imbecilă, care amintește de tirania practicată asupra noastră). Mesajul nu trebuie niciodată să ne fie atribuit nouă sau oricui în particular. Trebuie să fie absurd și irefutabil în același timp.

Zilele trecute citeam o carte de Serghei Dovlatov, „Cartea Invizibilă”. Dovlatov a fost un scriitor rus care s-a născut în 1941, a emigrat în Statele Unite în 1978 și a murit acolo din cauza unui infarct în 1990. Fiind un spirit caustic, nu s-a bucurat de mare apreciere din partea regimului Brejnev, deși alții au suferit mai mult decât el. „Cartea Invizibilă” reprezintă o cronică a încercărilor sale de a publica o carte în Uniunea Sovietică, încercări soldate cu un eșec total, până la momentul în care s-a lăsat păgubaș și a emigrat.

A scris-o în anul 1976, dar merită din plin să fie citită și astăzi, nu doar ca un document istoric, ci și pentru ce ne spune despre situația noastră. Pentru că vremurile noastre reprezintă o vârstă de aur a mediocrității ambițioase, dacă le putem numi astfel. Iar acesta era principiul subiacent, desigur, niciodată exprimat, al birocrației sovietice.

Nu există nimic în neregulă cu mediocritatea, bineînțeles. Practic, prin definiție, cei mai mulți dintre noi sunt mediocri, și, de fapt, toți suntem în cel mai bun caz mediocri în majoritatea lucrurilor pe care le facem. Suntem sportivi mediocri, critici mediocri, bucătari mediocri, chiar și cumpărători mediocri. Suntem norocoși când excelăm într-un lucru, iar când întâlnim oameni care par să exceleze în tot ceea ce fac, suntem înclinați spre teamă, dezavuare sau chiar ură, mai degrabă decât admirație.

Așadar, mediocritatea este trăsătura de neocolit a condiției umane. Devine înfiorătoare doar când, așa cum se întâmplă frecvent în zilele noastre, se aliază cu ambiția neîngrădită și cu voința de putere. Mediocritatea nu prezintă nicio problemă când își știe condiția și se mulțumește cu ea. Devine periculoasă doar când dorește să domine.

Dovlatov a reușit să își găsească de lucru la diverse publicații sovietice, deși niciodată pentru mult timp, deoarece era întotdeauna copilul care observă că împăratul e gol. Când descrie mediocritatea dominatoare combinată cu lipsa de scrupule, ai impresia inconfortabilă că nu citești doar despre Uniunea Sovietică și că mesajul său a fost profetic.

Tipul de persoană care răzbătea în Uniunea Sovietică era tipul de persoane pe care le-am întâlnit în interacțiunile mele cu birocrația britanică și care prosperau. Fie erau lipsiți de abilități, în care caz se asemănau cu salahorii lipsiți de talent de care se lovea Dovlatov în lumea literară sovietică: „Suplineau lipsa de talent prin loialitatea exemplară față de putere”. Sau, dacă aveau abilitate și inteligență, le suprimau de dragul unei vieți liniștite și confortabile. Descriindu-l pe un editor care fusese la un moment dat posesorul unui mare talent, dar pe care l-a stins, Dovlatov scrie: „O abilitate remarcabilă de a se adapta și o sete de confort l-au schimbat într-un funcționar model”. Omul acesta nu era un prost: „Nu avea iluzii cu privire la ce făcea. Știa ce face. Îl puteai vedea cum suferă când lua decizia de a se conforma”. Și Dovlatov adaugă: „Nu există tragedie mai mare pentru un om decât lipsa completă a caracterului”.  Asta întâlneam zilnic când birocrații nu mă puteau privi în ochi. Trăiau o suferință de dragul unei pensii.

Un fragment din Dovlatov mi-a amintit de zilele în care trebuia să am de-a face cu diverși birocrați de la asistență socială. Dovlatov a încercat să descopere cine și-a impus dreptul de veto asupra publicării cărții sale, și de ce (în primă fază fusese acceptată). De fiecare dată când mergea la biroul care se ocupa de caz, se întâlnea cu altcineva care nu știa nimic de caz:

„Am început să înțeleg strategia lor. De fiecare dată era altcineva. Iar eu trebuia să îmi explic cazul din nou. Și nimic nu mergea mai departe.”

Exact aceasta era metoda pusă în practică de birocrații locuințelor publice care aveau de-a face cu chiriași. Negau că au primit emailuri, scrisori sau telefoane (deși erau înregistrate). Persoana cu care vorbise ultima oară chiriașul, cunoscut doar după primul nume, era mereu plecată din birou  „la un curs, la masă, bolnav sau în concediu de maternitate și așa mai departe” astfel încât sărmanul aplicant trebuia să explice a n-a oară ce dorea, până ce își pierdea cumpătul și era etichetat ca agresiv și nerezonabil și pus pe o listă neagră.

Pe măsură ce îl citesc pe Dovlatov, mă gândesc că în lumea pe care am făurit-o, nu doar Împărăția lui Dumnezeu se află în sufletul nostru, ci și cea sovietică.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *