În apărarea reținerii de sine

19/08/2019 | de Theodore Dalrymple

În general sunt în favoarea libertății de exprimare, deși uneori sunt la fel de favorabil și restrângerii libertății de exprimare. Să ne ferească Dumnezeu de vedetele de cinema care ne spun părerea lor despre situația din Somalia sau nivelul precipitațiilor din Borneo! Ar trebui să existe o lege contra așa ceva: așa cum cizmarii ar trebui să-și vadă de calapodul lor, vedetele de cinema ar trebui să se rezume la replicile lor.

Nu poate exista nicio îndoială că, în linii mari, un anume grad de cenzură este benefic literaturii. Îi face pe scriitori să se gândească mai mult. Majoritatea marii literaturi a fost concepută în condiții de cenzură. Cu greu ar fi putut Shakespeare să scrie despre Elisabeta I în același fel în care Russell Brand, să zicem, a scris despre Elisabeta a II-a, dar cu toate astea a reușit să ne spună destul de multe lucruri importante, chiar mai multe, în realitate, decât Brand. Scriitorii ruși din secolul al XIX-lea aveau de-a face cu cenzori, dar per total nu au făcut chiar o treabă rea: în fapt, au reușit o treabă cu mult mai bună decât colegii lor apuseni care au avut o libertate totală.

O parte din motivul pentru care cenzura, cel puțin într-un anume grad, este bună pentru literatură îl reprezintă faptul de a-i face pe scriitori să se apropie de subiecte indirect, mai degrabă decât frontal. Implicitul este întotdeauna mult mai puternic decât explicitul deoarece pretinde mult mai mult din partea cititorului, iar ceea ce facem noi pentru noi este mai memorabil decât ceea ce fac alții pentru noi. Cel puțin odată ce am trecut de copilăria timpurie, un dialog socratic este de preferat unui catehism. Implicitul cere ca atât scriitorul, cât și cititorul, să muncească mai mult, dar recompensele sunt mai mari, cel puțin din punct de vedere artistic.

Dar unele feluri și grade de cenzură distrug însăși posibilitatea literaturii. Există cenzura care îi interzice scriitorului să scrie anumite lucruri și există cenzura care obligă scriitorul să spună anumite lucruri. Cea de-a doua este mult mai distructivă decât prima, după cum a spune minciuni deliberate este mai rău decât a nu spune întregul adevăr (oricare ar fi acela). Este cu mult mai rău să fii nevoit să spui că dictatorul este minunat decât să trebuiască să te abții de la a spune că este groaznic sau chiar că nu are haine.

Un alt motiv pentru a fi în favoarea cenzurii, cel puțin a celei de calitate, este că în general este arbitrară și absurdă. Aceasta îi oferă scriitorului un dușman pe măsură și îl împiedică de la a face o muncă distructivă. După cum copiii au nevoie de autoritate pentru a testa mai bine limitele fără a-și atrage asupra lor nenorociri, la fel se întâmplă și cu scriitorii. În fapt, scriitorii ar trebui să fie recunoscători cenzorilor pentru că le oferă operelor lor un impact atunci când trec cu puțin peste ceea ce era înainte permis. George Bernard Shaw a produs rumoare cu exclamația Elizei Doolittle „Not bloody likely!” Ce cuvinte ar mai putea în zilele noastre să aibă un asemenea impact? Politețea este mai probabil să stârnească scandal decât cel mai frust limbaj cu putință.

Odată ce un rah… de spirit a ieșit din sticlă, în câțiva ani oamenii nu au mai putut să se descurce în absența ei. Când pacienții mei mi se plângeau de un rah… de durere de cap, obișnuiam să-i întreb care este diferența dintre „un rah… de durere de cap” și o durere de cap. Nu puteau. Și, în fapt, libertatea totală de expresie a dus la o sărăcire a expresiilor deoarece nu este nevoie să te gândești la alternative față de prima înjurătură care îți vine în minte (sau este „un rah… de minte”?)

Este foarte improbabil să fie reintrodusă cenzura în țările apusene. Din acest motiv, scriitori vor fi nevoiți să își facă rost singuri de efectele sale benefice și vor trebui să se delecteze cu autocenzura. Din nou, există autocenzură bună și autocenzură rea. Cea rea rezultă din frica față de acțiunea unui grup de lobby, sau din acțiunea uneia dintre acele stări mentale balcanizate din vastul continent al monomaniei moderne. Mărturisesc că există un grup de monomaniaci cu care m-am intersectat și cu care nu o voi mai face. Au încercat să mă dea afară din postul pe care îl aveam și m-au persecutat pentru o scurtă perioadă. Alții au avut și mai mult de suferit de pe urma lor, primind chiar amenințări cu moartea. Fără să fiu la rândul meu un monomaniac, nu mi-a păsat suficient de subiect încât să risc alte fricțiuni cu acest grup.

Acesta este războiul asimetric de opinie purtat de monomaniaci. Oamenilor normali le pasă de multe lucruri, însă doar într-o anumită măsură. Pentru monomaniaci, acel lucru reprezintă înțelesul existenței lor. Așadar, în timp ce ei își pot consacra viețile lor mizerabile pentru a-i persecuta pe cei care gândesc diferit față de ei, în acel unic subiect de o importanță nu foarte mare, celor persecutați nu le pasă suficient de subiect încât să riște atâta disconfort pentru a-și expune ceea lor li se pare adevărul în acel subiect.

Așa apare cenzura într-o societate presupus liberă, fără niciun fel de intervenție din partea guvernului. Este o cenzură de cea mai rea factură, deoarece conduce la situația în care o singură perspectivă asupra subiectului poate fi făcută publică.

Există o altă formă de autocenzură, totuși, care merge în direcția cea bună. Ea reprezintă pentru literatură echivalentul controlului de sine în maniere. Și nu poți avea maniere dacă nu practici controlul de sine. Dacă reacționezi în cel mai impulsiv mod cu putință, dacă faci și spui primul lucru care îți trece prin cap, vei deveni rapid atât bădăran, cât și plictisitor. Controlul de sine și opusul său pot deveni obișnuințe. La fel este și cu scrisul: dacă te uiți pe internet la „discuțiile” care urmează după publicarea unui text, vei fi norocos dacă abia după trei sau patru comentarii ajungi la insultă. Este un fel de cursă a înarmărilor: cine poate fi mai vulgar decât ultima persoană care a scris o replică?

Când nu există reținere în scris, nici externă, nici internă, apare o competiție în vulgaritate. Ceea nu înseamnă că fiecare scriitor ia parte la ea, dar odată ce începe să se accelereze, atunci doar extremele mai pot atrage atenția cuiva. Nu are niciun sens să fii al șaptelea cel mai vulgar scriitor într-o literatură, mai mult decât are sens să fii al șaptelea cel mai bun aruncător de suliță din lume.
Dar, mă grăbesc să adaug, din faptul că un anumit tip de cenzură este dezirabil, nu rezultă că statul este cel care ar trebui să o impună. Nu este treaba statului să creeze condiții pentru literatura mare sau chiar și bună, și nu ar sta lucrurile așa chiar dacă acele condiții ar putea fi cunoscute. Reținerea ar trebui să vină din altă parte

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *