Zgârie-norii de azi asaltează cerul și strada

04/09/2019 | de Sir Roger Scruton

De ce ne displac zgârie-norii moderni? Mă rog, cel puțin celor mai mulți dintre noi.

Arhitecții, ca și criticii din revistele de arhitectură la modă, ne spun o altă poveste: aceste clădiri – cum ar fi, de pildă, recent construita clădire LinkedIn din San Francisco – sunt o expresie a vremurilor în care trăim, sunt pline de energia și impertinența societății Internetului, simbolizează prezența tinereții în structura decadentă a trecutului, și… Ei bine, puteți completa voi golurile. Țineți doar minte să folosiți cuvintele cheie – vibrant, stimulator, provocator, inovativ – și veți reuși să produceți un eseu impecabil de critică arhitecturală, bun chiar și pentru cea mai lucioasă revistă.

Dar tocmai aceste cuvinte cheie oferă răspunsul adevărat la întrebarea mea. „Inovativ”, de pildă: nu este aceasta o descriere perfectă a marginilor clădirii LinkedIn, care nici nu se înmoaie pentru a se potrivi cu vecinii nici nu se retrag din linia străzii, ci pur și simplu taie și lovesc fără milă în drumul său spre dominație? Asta ne dorim de la o clădire de proporții aflată în centrul unui oraș care a fost cândva frumos? „Stimulator”, „vibrant” și alte clișee folosite de mileniali: chiar ne dorim să trăim printre clădiri cu astfel de caracteristici?

Gândiți-vă la vechiul centru al Bostonului: nu există nimic stimulator, doar fațade tăcute, cuviincioase, stând una lângă alta ca într-o conversație, simboluri ale unei lumi împăcată cu ea însăși – cu excepția, desigur, a Primăriei din Boston, ridicată în anul 1968, o bucată de beton vibrantă care a împrăștiat peste tot în jurul ei un val de nemulțumire.

Observatorii obișnuiți nu își doresc un caracter inovator, ci o linie caldă și rezervată, turnul vesel și fațada cuviincioasă. Priviți la prima generație de zgârie nori și veți descoperi astfel de lucruri din abundență. Turnul încântător al Clădirii Chrysler din New York, de pildă, nu asaltează cerul ca un pumn furios, ci stă mândru deasupra orașului, precum clopotnița unei catedrale, perforând cerul, dar având grijă să își repare vina. Acei zgârie nori din trecut urmăreau linia străzii, astfel încât marginile lor nu își îmbrânceau vecinii la o parte, ci pur și simplu se înălțau deasupra lor, făcând loc la nivelul străzii. Iar întâlnirea dintre clădire și stradă nu era, cum se întâmplă frecvent astăzi,  o orizontală abruptă, ca o bucată de beton care îți cade pe deget, ci o colecție de coloane și arcade, un labirint încărcat de „bine ai venit”, care se amesteca cu porțile și ferestrele de peste drum.

Învățăm de la acei zgârie nori din trecut că înălțimea unei clădiri nu o separă în sine de oraș. Există puncte critice unde clădirea și orașul se întâlnesc și unde se cer cu precădere mai degrabă bune maniere decât nerăbdare în așteptarea caracterului inovator. Aceste puncte critice sunt în număr de trei: linia cerului, linia străzii și ordinea verticală care le unește.

Studiați cu atenție aceste lucruri și veți descoperi rapid un răspuns la întrebarea mea. Zgârie norii moderni nu au o linie a cerului: doar un pumn bont aruncat deasupra orașului, fără grație sau politețe. Nu au o fațadă la linia străzii, ci doar o deschidere undeva, marcată, în cazul în care este marcată, de un logo țipător, și înconjurată de oțel și sticlă lipsite de personalitate. Iar cele două extremități nu sunt unite împreună sub nicio formă care să aibă cât de cât sens, din moment ce singurele linii verticale sunt marginile tăioase și paralizante ale clădirii, fluturate ca niște amenințări la adresa clădirilor de pe cealaltă parte. Susul și josul nu sunt altceva decât primul și ultimul dintre o mulțime de rafturi, producând un efect de orizontale aglomerate, în care orice ordine verticală – orice postură reală față de oraș – se pierde într-o viziune a nimicului.

Traducere din engleză de la The American Conservative.

1 Comment

  1. Monica Stinghe spune:

    Excelent articol! Chiar exprimă o bună parte din gândurile pe care le împărtășesc și eu de câțiva anișori încoace, de când am început să înțeleg că dincolo de materie este, mereu și inevitabil, un spirit, un animus res. Dacă ar exista un asemenea curs la Arhitectură, ce bine ar fi! Mai ales în România, care, iată, pendulează voioasă între blockhausul comunisto-maoist și noul progresism arhitectural-urbanistic! Aș vrea să se poată răspândi acest articol sub formă de manifeste aruncate din elicopter! Foarte bună și traducerea, felicitări!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *