Liberul arbitru și libertatea

20/01/2020    |   de Joseph Sobran

 
 

Într-unul dintre eseurile sale caracteristice, Sheldom Richman analizează câteva dintre argumentele la modă în favoarea ideii că oamenii sunt determinați implacabil în ceea ce fac. Suntem predispuși la obezitate, alcoolism și alte năpaste prin genele noastre, la cheremul cărora ne aflăm. Astfel de argumente implică ideea că nu avem o voință liberă și nu putem fi considerați responsabili pentru alegerile noastre. Conștiința și raționalitatea ar fi simple iluzii, epifenomene care nu au controlează, în realitate, deciziile noastre. Am fi doar niște produse ale unui univers fizic mecanic.

Aceste argumente, după cum notează Richman, sunt „pe placul dictatorului potențial”. Sunt în același timp evident false, deși apar constant noi variații ale lor odată cu progresul științific și tehnologic: ADN și computerul au moșit o nouă generație de asemenea argumente. Însă, după cum i-a mărturisit Samuel Johnson lui Boswell: „Sir, noi știm că voința este liberă și cu asta am încheiat discuția”. Suntem în mod direct conștienți de conștiința însăși, de rațiunea noastră și de libertatea noastră de a alege o anumită acțiune sau alta.

Eroarea determinismului a fost expusă de multe ori. Dacă este adevărat că gândirea însăși este produsul neajutorat al forțelor iraționale, cum poate deterministul însuși să pretindă că poziția sa este adevărată? Conform propriei logici, el nu poate să nu creadă în determinism mai mult decât adversarii săi cred în liberul arbitru. De ce ar fi epifenomenele sale preferabile celor ale altcuiva? Este el o excepție de la propria lege de fier a cauzalității?

(Este adevărat că oamenii au obiceiuri și ispite, unele idiosincratice, multe dintre ele comune cu alți oameni, ceea ce îi face predictibili individual și colectiv. Sociologii și cercetătorii de piață se uită după aceste modele de comportament. Dar modelele nu dezmint ceea ce știm din experiența imediată: persoana individuală este liberă. Într-un moment de criză , persoana decide dacă va fi un sfânt sau un păcătos, un martir sau un laș. Experiența morală ar fi lipsită de înțeles dacă toate alegerile ar fi reduse la decizii predeterminate. Nu ar mai fi nevoie nici de reflecție, nici de nehotărâre, nici de vină.)

Dar de ce ar fi acest stil de gândire atrăgător pentru dictatorul potențial? Pentru că face din subiecții săi niște pioni ai mediului, pe care el este foarte pregătit să-l modeleze pentru ei. Dar, din nou, orbirea specifică a dictatorului-determinist este aceea că el nu aplică niciodată legea universală la persoana sa.

Dacă toate ființele umane ar fi pasive în fața forțelor externe (inclusiv în faţa dorințelor nestăpânite de care ei nu sunt conștienți), nu ar trebui acest lucru să fie adevărat și pentru întreaga societate cu totul, inclusiv pentru conducătorii ei? De ce ar trebui să presupunem că ei sunt mai raționali și mai responsabili decât noi restul? Metafizicianule, vindecă-te pe tine!

Din punct de vedere abstract, determinismul este o filosofie. Dar în practică, el funcționează ca o ideologie a unei clase de oameni care caută să obțină puterea asupra celorlalți. Susținătorii săi, de regulă, au o credință straniu de tenace în Stat. Ei sugerează că statul este cumva înzestrat cu toate facultățile liberului arbitru, raționalității, responsabilității, auto-controlului și auto-înțelegerii, imparțialității, benevolenței și chiar eternității pe care o neagă individului. Pe măsură ce omul se restrânge spre neființă, Statul crește la dimensiuni supraumane.

În lumea reală, dictatorilor le place determinismul iar determiniștilor le place dictatura. Adesea, determinismul ia formă unei abnegații pasionale aproape religioase pentru un dictator carismatic – un Stalin, un Mao, un Castro, chiar un Franklin Roosevelt. Un cult al personalității care nu se împacă prea bine cu filosofia însăși. Sunt acești conducători mai raționali decât cei pe care îi conduc? Cum ar putea fi astfel?

(Cu cât știm mai multe despre conducătorii noștri actuali, cu atât mai ridicol pare să-i înzestrăm cu calități raționale la modul singular, ca să nu mai amintim de imparțialitate și bunăvoință. Sunt mânați de setea de putere, pe care o urmăresc și o satisfac prin orice mijloace. Iar această goană după putere, departe de a face societatea ca întreg mai rațional organizată, nu face decât să complice viața societății impunând poveri și obstacole asupra celor conduși. A susține Statul devine singura datorie a subiectului. Promițând urmărirea binelui comun, Statul devine nenorocirea comună.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *