Cu ce ajută bombardamentele asupra Siriei?

De ce atât de mulți oameni politici și din media vor să dea drumul la războaie? De când am văzut de Crăciun în 1989 un spital sordid, plin de răniți la București, și chiar mai mult după ce am văzut pentru prima oară (la Vilnius în 1991) cum arată un cap de om după ce a trecut un glonț prin el, consider că este datoria mea supremă să atrag atenția asupra conflictelor armate. Sunt  un lucru detestabil.

Fără îndoială că există momente când trebuie să luptăm. Dar sunt mult mai multe cele în care nu trebuie să o facem.

Orice nătâng poate omorâ un om într-o clipă și distruge un oraș într-o săptămână.  Dar e nevoie de ani îndelungați pentru a face dintr-un copil un adult, și este nevoie de secole pentru a construi o civilizație.

Cu toate astea, mă uit în jurul meu și văd gurile unor oameni inteligenți larg deschise țipând să atacăm Siria, când singurele rezultate certe vor fi sângele și vaietele și ruinele și morțile inocenților ca „victime colaterale”. Ce bine vor aduce?

Ce este în neregulă cu ei? Nu sunt cruzi și proști, dar totuși cer lucruri care sunt crude și prostești.

Nu este suficient dezastrul de până acum din Siria? Țara este o aglomerație de ruine, cimitire și tabere de refugiați. Care este scopul? Singurul lucru bun pentru Siria se va petrece când războiul va lua sfârșit, dar noi continuăm să-l intensificăm.

Nu avem dezastre mai mult decât suficiente în Irak și Libia, unde o panică indusă și presupuse atrocități menite să stârnească emoții au legitimat războaie atât de stupide  și de periculoase încât mă întreb dacă aceste țări își vor mai reveni vreodată?

Probabil și mai rău, dar prin crearea unui nesfârșit flux de imigranți care vin din Orientul Mijlociu și prin Mediterana, bănuiesc că au ruinat de-a binelea și Europa.

De ce ne băgăm în Siria? După cum corect a remarcat săptămâna trecută, Julian Lewis, președintele Comisiei de Apărare, președintele Assad este un monstru. Dar adversarii săi sunt niște maniaci.

Gangsterii jihadiști pe care guvernul nostru îi sprijină și îi susține fără minte  – Al Nusra Front și Jaish al-Islam – sunt genul de fanatici pe care i-am aresta pe loc dacă i-am descoperi în Birmingham.

Ministerul de Externe condus de Boris Johnson este categoric de partea monștrilor în toate locurile din lume unde îi convine.

Membrii familiei regale și miniștrii se pleacă la propriu și acceptă medalii din partea fanaticilor din Arabia Saudită care decapitează oameni, și care acum sunt implicați într-un război sângeros și agresiv împotriva Yemenului.

Marea Britanie păstrează o bază navală în Bahrain, ai cărei conducători au zdrobit în 2011 protestele de stradă cu o violență ieșită din comun, după care au trecut la torturi.

După cum s-a exprimat Amnesty International „folosind o panoplie de mijloace de tortură care includeau intimidarea, detenția arbitrară și tortura, guvernul din Bahrain a reușit să distrugă o societate civilă înfloritoare, redusă acum la câteva voci singuratice care mai îndrăznesc să vorbească.”

Marea Britanie nu îndrăznește nici măcar să admită că „prietenul” Egipt este condus de o juntă militară care a pus mâna pe putere ilegal sfidând alegerile pe care se presupune că noi le-am susținut dar care au produs un rezultat nedorit.

Masacrul din 2013 de la Cairo în care aproape 600 de protestatari pașnici au fost uciși și ale mii au fost rănite la ordinele mareșalului Sisi, este trecut politicos cu vederea.

La fel s-a întâmplat și cu regimul comunist chinez care după unele estimări ar fi ucis 1000 de oameni la Peking în iunie 1989.

Oamenii a căror putere se bazează pe acel masacru sunt bine primiți și iau cina la Palatul Buckingham. Dar sigur nu-i putem permite lui Assad să folosească arme chimice. Nu putem tolera așa ceva.

Sigur? Ei bine, când Saddam Hussein era aliatul nostru contra Iranului, în 1988, nu există niciun dubiu că a folosit gaze otrăvitoare împotriva kurzilor la Halabja. Iar Ministerul de Externe, în 1998, a refuzat să protesteze spunând: „Credem că este mai bine să păstrăm dialogul cu ceilalți dacă dorim să le influențăm acțiunile. Măsurile punitive cum ar fi sancțiunile unilaterale nu ar fi eficiente în a schimba acțiunile Irakului în ceea ce privește armele chimice și ar periclita fără rost interesele britanice.”

Ceea ce mă aduce la ultimul punct. Știm măcar că Assad a folosit arme chimice?

În fapt am citit rapoartele despre ultimul astfel de atac din Khan Sheikhoun din urmă cu un an și nu demonstrau nimic. În fapt, erau destul de sulfuroase.

Până acum când scriu acest text, nu am văzut încă un raport media britanic sau american despre acest așa-zis atac, izvorât dintr-un loc mai aproape de Beirut, care se află la 70 de mile de locul întâmplării.

Multe mărturii în aparență mai de încredere și cu descrieri grafice vin din Istanbul, aflat la 900 mile distanță, sau de la Londra și Washington.

De unde își iau informațiile? Aici este cheia. Jaish al-Islam (Armata Islamului), facțiunea sprijinită de saudiți care controla Douma la momentul presupusului atac, au fost la rândul lor acuzați că au folosit gaze otrăvitoare împotriva kurzilor la Alep în aprilie 2016.

Nu sunt foarte simpatici. O altă ispravă care le-a adus faima este expunerea în cuști a ofițerilor capturați din armata siriană și folosirea lor ca scuturi umane.

Și-au petrecut mai mulți ani bombardând fără discriminare Damascul și Douma, luându-i ostatici pe localnici. Apoi au urlat despre crime de război dacă guvernul sirian riposta, ceea ce s-a și întâmplat, cam la fel cum a făcut și guvernul din Irak (prietenii noștri) cu Statul Islamic la Mosul și Fallujah.

Nu aș căuta eroi în această oală sub presiune. Și dacă vreți să urmăriți jocuri de război pe un ecran tv pot să vă sugerez să vă cumpărați propriul echipament pentru jocuri în realitate virtuală?

Poate arăta drăguț, dar oameni în carne și oase mor în timp ce se războiul are loc, iar dacă l-ați susținut, moartea lor o veți avea pe conștiință.

Traducere din engleză de la http://hitchensblog.mailonsunday.co.uk/