Freud, rușinea și crima

Există ceva mai superficial decât psihanaliza?  O dată cu apariția lui Freud am fost învățați să privim „în adâncime” la cauzele crimei și delincvenței – în frageda copilărie, în memoriile reprimate, în „rădăcinile” inconștiente ale comportamentului. Astăzi psihologia se bucură de respectul pe care îl avea cândva astrologia la curțile imperiale.

Intelectualii au preluat rapid jargonul freudian, distrugând chiar și discipline precum critica literară. Shakespeare a fost o mare victimă a acestei tendințe: Hamlet a devenit o ilustrare a complexului lui Oedip.

Dar credința în psihologie a pătruns, de asemenea, și în cultura populară. Poți încă vedea rămășițele sale în vechile filme de la Hollywood, unde psihanalistul este înfățișat ca un soi de vrăjitor care cercetează sufletele subiecților săi.

Căutarea unor cauze „adânci” a fost impulsionată și de alte științe sociale – sau mai bine zis de șarlatani care vorbeau limbajul științelor sociale.  Timp de o generație, infracțiunile au fost puse în principal pe seama „factorilor socio-economici”, precum sărăcia și rasismul.

Nu că nu ar exista ceva adevăr în toate acestea. Freud a cartografiat mari părți din psihic care fuseseră până atunci neexplorate. Dar harta sa arată în prezent un pic ciudat, precum acele hărți din Renaștere unde regiuni întregi erau descrise prin legenda „Aici sunt monștri”.

Dar infracțiunile nu sunt determinate atât de motive ascunse, cât de motive absente. La oamenii normali, dorința de respect este puternică – și la fel este și frica de a nu te face de rușine. Când conștiința nu își face treaba, teama foarte conștientă de a nu te face de râs – sau a-ți face familia de râs – îi oprește de la fapte imorale pe oameni.

Acest lucru este cunoscut în orice tradiție. Onoarea, respectul, reputația, un nume bun, a te pune într-o lumină bună – astfel de cuvinte exprimă ideea că toți ne dorim să fim văzuți bine. Din acest motiv disprețuim atât de tare jignirile, în pofida versului de grădiniță care spune că „bețele și pietrele mă pot răni, dar insultele tale nu o pot face!”. Una dintre cele mai vechi povestiri pe care le avem, „Iliada”, are drept subiect prăbușirea completă a asediului Troiei după ce liderul grecilor Agamemnon, îl insultă în public pe Ahile, cel mai mare războinic.

Ceea ce noi astăzi numim „sociopat” este pur și simplu un om căruia nu-i pasă de ceea ce alții cred despre el. Poate fi rupt de societatea sa ca individ sau poate face parte dintr-o societate mai mică – o „subcultură”, cum vorbim astăzi – care este secționată de societatea mai mare. Oricum ar sta lucrurile, societatea mai mare nu îl poate atinge, nu îl poate face să simtă vreo vină sau vreo rușine. Cu el trebuie negociat doar prin forță.

Dar forța are efect doar când infracțiunile sunt excepționale. Nu poți forța o societate întreagă să se comporte frumos. Într-o societate „multiculturală” problema este mai degrabă susceptibilă să se agraveze. Ideea unei societăți omogene este astăzi aflată sub oprobriu. Suntem învățați – este una dintre cele mai de încredere lozinci ale președintelui Clinton – că „diversitatea” și „pluralismul” reprezintă „cele mai mari atuuri ale noastre”.

Cu toate acestea, societățile care împărtășesc o singură cultură, din Suedia și până în Japonia, au cele mai mici rate ale criminalității. Oamenii din astfel de societăți știu la ce să se aștepte unii de le alții și toată lumea este interesată de părerea celorlalți despre ei. Infracțiunile sunt mai mult sau mai puțin de negândit deoarece au consecințe asupra întregii familii, nu doar asupra individului. Astăzi dobândim mai multe culturi, dar avem mai puține familii.

Frica de rușine nu este un motiv ascuns, dar este la fel de puternic ca oricare dintre presupusele motive „inconștiente”. În majoritatea oamenilor este probabil mai puternică decât dorința reprimată de a-l omorî pe Tata și a te căsători cu Mama.

Chiar și intelectualii progresiști s-au îndepărtat cu lașitate de vechile explicații psihanalitice ale comportamentului uman. Majoritatea criminalilor nu sunt foarte freudieni. Motivele care îi determină sunt destul de evidente. Problema sunt motivele absente.

Explicațiile psiho-socioeconomice pun pe seama „societății” responsabilitatea infracțiunilor. Dar dacă „societatea” are vreo vină pentru ceva, este pentru eșecul de a transmite un respect adecvat pentru societate.

Vocile oficiale ale societății americane, îndrumate greșit de teorii șic, au pus umărul la dărâmarea celui mai puternic obstacol în calea problemelor de comportamente: celebra familie patriarhală.
Oamenii obișnuiți știu toate acestea din instinct. Doar oamenii foarte înclinați spre teoretizare excesivă riscă să uite acest lucru. Însă societatea noastră pune un accent deosebit pe cei care teoretizează excesiv. Îi numim „experți”. Și plătim un preț scump pentru că îi lăsăm să aibă un drept de veto asupra bunului simț.

7 iunie 2005

Joseph Sobran este autorul volumului de eseuri „Evul Întunecat. Noua Moralitate” apărut la Editura Contra Mundum și care poate fi comandat de aici.