În urmă cu un secol, în vremea Marelui Război, Oswald Spengler scria că „lumea occidentală, fără excepție, se află sub influența unei imense iluzii optice”. Declinul Occidentului, marea, ambițioasa și poetica teorie a decăderii apusene – în opinia sa, demult începută la momentul în care el scria – și-a avut adepții, detractorii și imitatorii săi de atunci încoace. În ultimii ani, a cunoscut, de asemenea, o renaștere.
Declinul se simte în aer, unde se amestecă fumul de la pădurile care ard în Grecia și scenele șocante din Afganistan. Mare parte din ceea ce a scris Spengler cu privire la disoluția Occidentului – despre care el a prezis că va deveni complet evidentă în secolul al XXI-lea – s-a dovedit a fi profetic și nici măcar nu auzise de schimbările climatice sau de talibani. Trebuie să ai o voința tare puternică – genul pe care o admira bătrânul Oswald – pentru a nega acest lucru, în timp ce națiunile se dezintegrează mânioase.
Dar ce este „Occidentul”? Depinde ce trib întrebi. Pentru un liberal, Occidentul este „Iluminismul” și tot ceea ce a urmat – democrație, drepturile omului, individualism și duetul dinamic „știință și rațiune”. Pentru un conservator, ar putea însemna un set de valori culturale: atitudinile tradiționale față de viața de familie și identitate națională, și probabil un sprijin consistent pentru piața liberă și capitalism. Pentru genul de stângist postmodern care domină în prezent cultura, Occidentul – presupunând că admite existența lui – este în mare parte o fațadă pentru colonialism, imperialism, rasism și alte grozăvii despre care auzim zilnic pe canalele oficiale.
Toate aceste lucruri ar putea fi adevărate în același timp, dar fiecare este de asemenea ceva destul de recent. Occidentul este mult mai vechi decât liberalismul, stângismul, conservatorismul și imperiul. Este în același timp un amestec mult mai simplu, mai vechi și mult mai complex decât orice ar putea oferi fiecare dintre acestea. Este rezultatul aducerii împreună a oamenilor din întreg continentul, în decursul secolelor, de către o anumită poveste religioasă.
„Nu a existat niciun fel de organizare unitară a culturii apusene cu excepția Bisericii Creștine”, a explicat istoricul medieval Christopher Dawson în „Religia și Ascensiunea Culturii Apusene”, carte scrisă la puțină vreme după cel de-Al Doilea Război Mondial.
„În spatele modelului mereu schimbător al culturii occidentale a existat o credință vie care i-a dat Europei un anumit sentiment de comunitate spirituală, în pofida tuturor conflictelor, diviziunilor și schismelor sociale care i-au marcat istoria.”
Cu alte cuvinte, „Vestul” s-a născut din relatarea acelei povești sfinte – o grădină, un măr, o cădere, o înviere – care a modelat fiecare aspect al vieții: organizarea săptămânii de lucru; ciclul anual al sărbătorilor și zilelor de odihnă; plata taxelor; datoriile morale ale indivizilor; atitudinea față de vecini și străini; obligația milosteniei; structura familiilor; și cel mai important, o imagine cuprinzătoare a universului – structura și înțelesul său și locul nostru în el.
Pe scurt, Vestul era creștinismul. Dar creștinismul a murit. Dacă trăiești acum în Apus, trăiești printre ruinele sale. Multe dintre ele sunt în continuare splendide – catedrale intacte, concerte de Bach – dar până la urmă sunt ruine. Iar când o cultură veche clădită în jurul unei ordini sfinte moare, va urma un cutremur îndelungat în fiecare domeniu social, de la politică până la sufletul omului. Forma oricărui lucru și instituții – familie, muncă, atitudini morale și existența însăși a moralei, conceptele de bine și rău, moravurile sexuale, perspectiva asupra banilor, a odihnei, a muncii, a naturii, a corpului, a neamurilor, a datoriei – vor fi la cheremul oricui. Bine ați venit în 2021.
În urmă cu 40 de ani, filosoful Alasdair Macintyre a susținut în lucrarea devenită clasică „După virtute” că însăși noțiunea de virtute va deveni în cele din urmă de neconceput, odată ce sursa din care a provenit va fi îndepărtată. Dacă viața umană va fi privită ca neavând un sens mai înalt, atunci va fi imposibil să pici de acord asupra înțelesului „virtuții” sau să înțelegi de ce ar trebui să însemne ceva.
Dascălul favorit al lui Macintyre era Aristotel, nu Iisus, dar critica pe care el o face Iluminismului și predicția sa cu privire la eșecul întregului proiect iluminist se baza pe o înțelegere foarte limpede a viziunii mitice a creștinismului medieval – și a umanismului parțial, gol și ultraraționalist cu care filosofii iluminiști au încercat să o înlocuiască. Macintyre credea că acest eșec era deja foarte evident, dar societatea nu-l poate vedea deoarece monumentele vechii ordinii sfinte erau încă în picioare, precum statuile romane, după ce legiunile au plecat.
Pentru a ilustra teza sa, Macintyre a folosit exemplul tabuului. Acest cuvânt a fost pentru prima oară descoperit de europeni în jurnalele Căpitanului Cook, în care povestea despre experiențele sale din Polinezia. Macintyre explică:
„Marinarii englezi au fost uimiți în fața a ceea ce lor li se părea a fi niște moravuri sexuale laxe ale polinezienilor și au fost și mai uimiți să descopere contrastul sever față de prohibiția riguroasă asupra mâncatului împreună a bărbaților și femeilor. Când au întrebat de ce bărbații și femeile nu aveau voie să mănânce împreună, li s-a spus că această practică este tabu. Dar când au persistat și au încercat să afle ce înseamnă tabu, nu au primit mai multe informații.”
Cercetările ulterioare au sugerat că polinezienii înșiși nu știau nici ei prea bine de ce existau aceste prohibiții; și chiar așa, când tabuurile au fost abolite cu totul în anumite părți din Polinezia, câteva decenii mai târziu, nu au urmat imediat niște consecințe evidente. Decurge de aici că erau absurde de la bun început?
Nu chiar. Macintyre ne reamintește că la început tabuurile erau „încastrate într-un context care le dădea inteligibilitate”. Dar odată ce sunt desprinse din acel context „dintr-odată sunt susceptibile să apară ca un set de prohibiții arbitrare”, în special „când acele credințe din spate, în lumina cărora regulile de tabu au fost inițial înțelese, nu doar că au fost abandonate, dar au fost și uitate.” Odată ce societatea atinge acel stadiu în care uită rațiunea pentru care a instituit tabuul, e suficient să cadă o piesă pentru a se dărâma întreg edificiul. Potrivit lui Macintyre, acest stadiu a fost deja atins în Apus.
Când un astfel de aranjament social este distrus, cu ce este înlocuit? Când tabuurile au fost abolite în Polinezia, susține Macintyre, s-a creat un neașteptat „gol moral”, care a ajuns să fie umplut cu „banalitățile misionarilor protestanți din New England”. În cazul acesta, un anumit creștinism și-a făcut locul prin breșa creată de moartea unei povești sacre. Sfârșitul tabuurilor nu a adus vreo „libertate” abstractă; mai degrabă, a eviscerat cultura de inima sa. Acea inimă, dacă e să fim drepți, încetase să mai bată de ceva vreme, dar acum că arhitectura formală a dispărut, s-a creat un spațiu gol care aștepta să fie umplut – iar natura are oroare de vid.
Îmi pare că noi în Occident am ajuns în acest punct. Începând cel puțin cu anii 60, tabuurile noastre s-au prăbușit, și doar în ultimii ani multe din monumentele care mai supraviețuiau au fost puse – adesea la modul literal – la pământ. Creștinismul a expirat de-a lungul secolelor din cauza unui număr de motive complexe, dar nu a fost distrus de un dușman extern. Nicio armată agresivă nu a pătruns în Europa și ne-a convertit forțat la o credință rivală. Nu. Noi am dezmembrat povestea din interior. Ceea ce a înlocuit-o nu a fost o nouă ordine sfântă, ci o negare a faptului că există așa ceva.
În „După virtute”, Macintyre explică ce a urmat. Proiectul Iluminismului de secol XVIII a fost o încercare de a construi o „moralitate” (cuvânt care nu a existat cu sensul acesta înainte) dezbărată de teologie. Era proiectul de construcție a unei noi ființe umane După Dumnezeu, în care un nou sens, personal – care să nu fie veșnic sau responsabil în fața unei forțe mai înalte – va forma baza culturii și a individului.
A reușit? Pe scurt: nu. „Moralitatea” post iluministă, susține Macintyre, nu a fost un înlocuitor pentru un scop mai înalt sau un sens meta-uman. Dacă drumul corect pentru societate sau individ era bazat pe nimic altceva decât pe judecata personală a individului, atunci cine sau ce va fi arbitrul final?
În fine, fără acel sens mai înalt care să unească societatea, ea va decădea – așa cum s-a întâmplat – în „emotivism”, relativism și, în cele din urmă, se va dezintegra. Dacă orice cultură este clădită în jurul unei ordini sfinte – fie creștină, islamică sau hindusă, venerarea strămoșilor sau închinarea la Odin – atunci prăbușirea acelei ordini va duce la colapsul inevitabil al culturii care se sprijinea pe ea. În centrul fiecărei culturi există un tron, și oricine stă pe acel tron el va fi cel de la care vom lua exemplu. Experimentul modern a reprezentat actul de detronare atât literală cât și filosofică a suveranilor și a reprezentanților ordinii sfinte, și înlocuirea lor cu noțiuni pur umane și abstracte – „poporul”, „libertatea”, „democrația”, „progresul”.
Sunt pentru democrație (cea adevărată, nu simulacrul corporatist care e acum), dar detronarea suveranului – Hristos – care stătea în centrul ordinii sfinte apusene nu a dus la dreptate și egalitate universală. A dus – printr-o scurtătură sângeroasă cu numele Robespierre, Stalin și Hitler – la victoria completă a puterii banilor, care a pulverizat cultura și sufletele noastre într-un milion de cioburi mânioase.
Golul creat de colapsul vechilor tabuuri a fost umplut de gazul otrăvitor al capitalismului consumerist. A pătruns acum în fiecare aspect al vieților noastre, la fel cum demult a pătruns povestea creștină, până într-acolo încât abia ne dăm seama că a colonizat totul – de la felul în care mâncăm până la valorile pe care le predăm copiilor noștri. Eliberați într-un prezent post-modern – fără centru, fără adevăr, fără direcție – nu am devenit cetățeni independenți, responsabili și democrați într-o republică umană. Am devenit robi ai sinelui și ai puterii banului; închinători distruși în fața idolului monstruos al Progresului. „În etica Apusului, totul este direcție, dorință de putere”, scria Spengler.
„După Virtute” se încheie cu autorul declarând că sarcina care ne stă în fața astăzi este similară cu cea a oamenilor care au trăit prăbușirea Romei: nu „de a reface imperiul”, ci de a-l construi din nou. Macintyre e celebru pentru că a susținut că Apusul așteaptă un „nou și fără îndoială foarte diferit Sf. Benedict”. A susținut acest lucru în urmă cu 40 de ani iar noi așteptăm în continuare, însă este o perspectivă solidă de a vedea lucrurile. În pofida tragediei din Afganistan, Apusul post-creștin nu duce lipsă de idei, argumente, insulte, ideologii, stratageme, conflicte sau mașini care să salveze lumea. Dar duce o lipsă acută de sfinți; și cât de tare avem nevoie de iubirea, înțelepciunea, disciplina și pacea lor în haosul vremurilor noastre. Poate că ar fi mai bine să începem să vedem cum am putea dobândi câte ceva din aceste calități noi înșine.
Traducere de la Unherd.com