Interziceți Bardul!

Un curs de scriere creativă de la o universitate britanică a renunțat să le mai ceară studenților a licență crearea unui sonet, nu pentru motivul rezonabil că e inutil să le ceri celor afoni la poezie să devină sonetiști, ci pentru că sonetul reprezintă o artă literară specific albă și occidentală.

Chiar așa e: nu trebuie decât să citești un sonet de Shakespeare pentru a-ți da seama cât e de parohial și etnocentric, și în același timp jignitor pentru majoritatea oamenilor din lume. Nu e nevoie decât să iau ca exemplu unul dintre cele mai celebre sonete, Sonetul XVIII, care începe astfel:

„Cu o zi a verii poate să te semui”

Nu-și dă seama oare Shakespeare (ignorantul) că există parți ecuatoriale și tropicale în lume, unde nu există decât vară, și unde ziua și noaptea sunt invariabil mai mult sau mai puțin de 12 de ore? Milioane de oameni trăiesc în aceste regiuni în care cuvântul vară nu înseamnă nimic. Bineînțeles că aceia care trăiesc în aceste regiuni sunt oameni de culoare, despre care Shakespeare, cu eurocentrismul său tipic, era indiferent, dacă nu ostil. Pur și simplu, nu-i păsa dacă îl înțeleg sau nu.

Lucrurile devin și mai grave în următorul vers:

„Tu ești mai plin de farmec și mai blând…”

Există vreun curând mai evident sexist decât „plin de farmec”? Farmecul fizic reprezintă o consecință atât a norocului cât și a oamenilor, în măsura în care oamenii diferă în funcție de înzestrarea genetică și de situația economică, niciuna dintre aceste două cauze nestând în puterea lor. Unii oameni se nasc urâți iar alții se nasc bogați, și e clar că bogații, datorită alimentației mai bune, oportunităților mai variate pentru exerciții fizice, șamd sunt, statistic vorbind, mai arătoși decât săracii.

Soluția la toată această nedreptate este evident o diminuare a importanței pe care o dăm aspectului fizic în scara de valori a oamenilor, astfel încât oamenii să înceteze a mai fi atrași de cei care arată mai bine. Frumusețea este oricum un construct social, și ce e considerat frumos într-o epocă este considerat urât în alta, și viceversa. Când te gândești la felul în care oamenii și-au micșorat picioarele, și-au lărgit lobul urechii și gâtul, s-au tatuat, și-au băgat în corp inele și cercei, s-au îndopat, s-au înfometat, totul în numele frumuseții, e limpede că nu există o însușire de genul frumuseții umane în sine; e o iluzie, un mijloc pur subiectiv de dominare a unor oameni (așa numiții cei arătoși) de către alții (așa numiții defavorizați).

Utilizarea shakespeariană a cuvântului „plin de farmec” întărește structura de dominație de clasă și fizică din societatea noastră actuală. Avem nevoie de o schimbare de mentalitate pentru a eradica prejudecățile în favoarea celor așa numiți frumoși, o schimbare care ar fi obstrucționată sever dacă am continua să predăm sonetele lui Shakespeare.

După care ajungem la cuvântul „blând”. Evident, Shakespeare a intenționat să fie o laudă; dar de ce ar trebui văzut ca fiind așa ceva, privilegiind cum o face climatul Europei de Nord față de alte regiuni, locuite, deloc neîntâmplător, de oameni de culoare? Ar fi fost mult mai incluziv dacă ar fi scris „Tu ești mai plin de farmec și mai tropical”, dar Shakespeare era prea etnocentric pentru așa ceva.

Următoarele două versete fac limpede acest lucru:

„Un vânt de mai doboară creanga și blestemu-i

Că frunza verii moare prea curând…”

Din nou, Shakespeare e complet ignorant cu privire la faptul că sunt zone în care vânturile nu bat în luna mai, și că, chiar și în acele zone din emisfera sudică în care sunt veri și ierni, luna mai pică mai degrabă toamna decât primăvara.

Cât despre faptul că vara se termină prea repede, sunt zone pe lumea asta în care oamenii abia așteaptă să se termine vara deoarece e prea fierbinte și umedă.

Dacă îi iei în considerare pe toți cei care trăiesc în condiții meteorologice diferite de cele sugerate în poem, vei descoperi că reprezintă mai bine de jumătate din populația lumii, ca să nu pomenim nimic de cei care nu arată bine, poate 95% din populație. Astfel poemul e profund exclusiv și nu ar trebui predat, deoarece e foarte probabil că îi va traumatiza, adică le va scădea stima de sine, unui număr foarte mare de studenți.

De fapt, oriunde cauți în sonetele lui Shakespeare,  vei da peste cele mai ticăloase și politic retrograde idei.  Primele rânduri ale ciclului reprezintă practic o invitație la eugenie:

„Frumoaselor făpturi le vrem vlăstare

Iar frumuseții-un spor de dăinuire.”

Avem din nou de-a face cu o judecată discriminatorie în favoarea frumuseții, și deși unii oameni au apărat primul rând susținând că „frumoaselor făptui” înseamnă „cele mai frumoase”, e evident că înseamnă și deschise la culoare, deoarece în Sonetul CXXVII, de pildă, avem:

„În vremuri de demult, femeia brună

Frumoasă chiar, disprețul îl stârnea”

Ar putea exista un apel mai explicit la ierarhie rasial?  Și nu e oare exaltarea „frumoaselor făpturi” din primul sonet un argument pentru preponderența factorului genetic în treburile umane (și știm cu toții unde duce asta)?

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” apărut la Editura Contra Mundum.