De ce este disprețuit învățatul pe de rost?

Când eram elevă, eram o maestră la ținut minte, până într-acolo încât îmi amintesc două roluri pe care le-am jucat la 13 și la 16 ani, doar după ce am citit o singură dată cu atenție scenariul. Acum, când sunt adult, mă uit cu uimire la așa ceva, cum făcea și mama pe vremuri, dar la momentul acela, a învăța pe de rost era pentru mine pur și simplu o a doua natură.

Deși memorarea mi-a fost de mare folos în învățare, astăzi pare marginalizată și tratată în derâdere de sistemele de educație contemporane.  Etichetată ca „repetiție și ucidere”, experții consideră că nu-l ajută pe copil să fie creativ sau să-și exprime plenar sentimentele.

Un studiu apărut recent aruncă o umbră de îndoială asupra acestei perspective. Materialul apărut în Journal of Applied Cognitive Psychology a ajuns la concluzia că elevi care învață tabla înmulțirii prin tehnici de memorizare, cum ar fi cartolinele, rețineau mai bine înmulțirile decât cei care le cântau cu voce tare. „Cercetătorii au conchis că folosirea cartolinelor pentru a învăța tabla înmulțirii era benefică atât pentru memorarea pe termen scurt cât și pe termen lung. Și asta deoarece aceste cartoline erau o parte din ceea ce experții numesc  o practică de recuperare, care survine când cineva încearcă să recupereze o amintire, și este astfel parte din crearea memoriei pe termen lung.”

Dacă învățarea pe de rost are asemenea avantaje în învățare, de ce atunci atât de multe școli au marginalizat-o recent?

Poate pentru că ținerea de minte consolidează faptele importante, iar în lumea noastră de relativism moral, faptele trebuie evitate cu orice preț.

Michael Knox Beran a scris despre această tendință progresistă în urmă cu două decenii în Ciy Journal, scoțând în evidență „efectul nefast asupra școlilor americane”. Memorarea era „o practică opresivă”, susțineau progresiștii, iar ceea ce se învăța pe de rost – poezii și alte elemente culturale ale civilizației apusene – era „steril, neproductiv și promova o cultură a obedienței dăunătoare jocului creativ al minții.”

Pentru a înlocui aceste practici dăunătoare, experții în educație au introdus „constructivismul”, scrie Beran.

Constructivismul este noul nume pe care vechii progresiști îl dau dorinței lor de a-i transforma pe copii în mici anarhiști – dacă li se realizează visul – care vor răsturna civilizația opresivă în care au avut ghinionul să se nască. Un astfel de expert îndrăgostit de constructivism susține că prin eliminarea învățării pe de rost se promovează „practici educaționale bogate în conversație. Prin aceste conversații, profesorul ajunge să înțeleagă ceea ce ascultătorul dorește să învețe”. Cu alte cuvinte, copiii ar trebui să facă ce vor; profesorul, ca un ghid de pe margine, mai degrabă decât ca un înțelept pe scenă, ar trebui să aibă grijă de capriciile lor; orice altceva înseamnă sclavie ca pe galere.

Din nefericire, o astfel de filosofie este „doar la nivel superficial o filosofie a libertății.” Toate aceste practici progresiste nu fac mai nimic pentru a-i elibera pe copii. Dimpotrivă, consideră Beran, vechile tehnici, cum ar fi învățatul pe de rost erau „cu adevărat eliberatoare”.

Ele îi dau copilului un puternic instrument mental, care îi va permite, mai târziu în viață, să se folosească așa cum trebuie de libertatea sa. Ele cultivă acele abilități critice care îi dau posibilitatea unui adult educat să pună cu inteligență autoritatea sub semnul îndoielii. Vechile tehnici deschid, de asemenea, lumea interioară a sufletului.

Altfel spus, învățatul pe de rost ajută tot copilul – trupul, sufletul și duhul – dându-i posibilitatea să discearnă și să treacă printr-o lume plină de minciuni și falsuri, și asta deoarece are pietrele fondatoare ale adevărului în mintea sa.