Artă torturată

În linii mari, lumea filmului a tratat mult mai îngăduitor comunismul decât nazismul. Există două motive pentru asta.

Primul este acela că mulți oameni de film erau admiratori ai comunismului, cel puțin la modul abstract – adică, îl doreau pentru alții, chiar dacă nu pentru ei. În opinia lor, egalitatea era ceea ce era abandonarea păcatului pentru Sf. Augustin: doreau asta, dar nu chiar acum. Și când nu a mai fost posibilă negarea crimelor comunismului, probabil că nu au dorit să arate lumii adevărul a ceea ce ei îndrăgeau. Simpatia pentru comunism era jenantă, la fel cum a rămas și pentru succesorii lor intelectuali.

Al doilea motiv este acela că egalitarismul economic reprezintă o doctrină mult mai respectabilă decât rasismul, chiar dacă în forma sa extremă (comunismul) a fost responsabil de tot atâția morți. Puțini sunt într-adevăr aceia care nu s-au întrebat dacă bogăția extremă a câtorva indivizi e bună sau sănătoasă pentru societate, chiar dacă sunt incapabili să spună exact în ce măsură e permisă sau de dorit inegalitatea economică. E o problemă în care nu vreau să intru.

În fapt, crimele și ororile comunismului au fost cunoscute de la bun început. De-a lungul anilor am adunat cărți publicate de la începutul loviturii de stat comuniste din Rusia – adesea intitulată greșit revoluție – până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial. S-a știut totul de la început: nu a fost nevoie de Soljenițîn, oricât de juridică a fost opera lui, pentru a afla. Problema era că dovezile nu erau crezute, fiind puse cu succes pe seama prejudecăților politice. În ochii publicului era aruncat praful unor cărți de tendință opusă care lăudau regimul sovietic, cu titluri ca „Uniunea Sovietică combate nevroza” și „Uniunea Sovietică se luptă cu infracționalitatea” (cu succes, bineînțeles). Mai mult, lumea se găsea într-o stare atât de jalnică încât oamenii doreau să creadă în minuni politice.

Recent, am fost să văd un film românesc intitulat „Experimentul Pitești”. În mod surprinzător, vorbea despre brutalitățile făcute de regimul comunist, în cazul de față cel din România, imediat după ce comuniștii au pus mâna pe toată puterea.

România, din păcate, nu era străină de brutalități. Când românii au ocupat Transnistria și Odesa, până și germanii au fost uluiți de brutalitatea lor. Deloc surprinzător, intelighenția română de dinainte de război era admiratoare sau complice cu mișcarea fascistă română. Celebrul scriitor Emil Cioran, care a emigrat în Franța și a scris apoi în franceză, și-a petrecut viața regretând (sau cel puțin acoperind urmele) admirației pentru fascism, făcând asta și prin promovarea unei filosofii a dezabuzării și nihilismului. Când spunea că ideea de a i se scrie o biografie ar trebui să fie un motiv suficient pentru oricine să se lase de scris, știa despre ce vorbea.

„Experimentul Pitești” reprezintă o descriere fără menajamente a metodelor folosite pentru „a reeduca” presupușii dușmani ai noului regim prin metode de umilire și tortură severă, transformându-i pe deținuți în torționari ai presupușilor lor dușmani. Tehnicile erau un fel de perversiune criminală a sistemului lancastrian, conform căruia elevii mai mari îi învață pe cei mai mici.

Eforturile prin care regimurile totalitare încercau să obțină mărturisiri false m-au consternat mereu. De ce să nu-l împuști sau să-l omori direct dacă oricum asta vrei să faci? De ce mai te chinui să obții confesiuni când oricum ai deja puterea totală, iar mărturisirile sunt oricum incredibile și evident obținute prin forță?

Probabil scopul îl reprezenta propaganda, dacă ținem cont că scopul propagandei în țările comuniste nu era de a informa sau convinge, ci de a umili: adică a-i forța pe oameni să creadă ce nu era de crezut și să sărbătorească ce detestau mai mult, inclusiv înrobirea lor. Desigur că mărturisirile îi doborau psihic pe cei care le făceau, dacă supraviețuiau. Ceea ce dorea regimul (deși liderii nu se exprimau astfel) era o populație care se ura și se disprețuia pe sine.

Filmul prezintă grafic tortura sau torturile folosite la Pitești între 1949 și 1951. Nu inventează nimic. Există dovezi documentare pentru tot ce se prezintă. Soția mea a trebuit să privească în altă parte, sau să-și acopere fața cu eșarfa, atât de oribile erau imaginile. Simțeam un amestec de sentimente.

Propria-mi înclinație de a privi în altă parte era oare doar lașitate sau falsă sensibilitate, un simplu refuz de a vedea realitatea? Sau era rușinea de a sta comod la cinema, după o masă bună, urmărind astfel de lucruri aproape voaiorist? (Cei care stăteau lângă mine, români, mâncau floricele, care aproape mereu mă irită, dar nu și în cazul de față.)

Ar trebui ca exigențele artistice să limiteze reprezentările literale ale ororilor istorice? Am crezut mereu că implicitul funcționează mult mai puternic decât explicitul, ce nu se spune decât ce se spune. Dar așa stau lucrurile? Existau în film scene de a căror veridicitate nu mă îndoiesc, dar a căror lungime și repetiție mă făcea să mă revolt mental. Repetiția, a spus cândva Napoleon, e singura metodă retorică ce funcționează, iar în acest film e folosită pentru a spune că tortura extremă nu a fost o aberație de moment, ci un sistem cerut pentru câțiva ani de puterea comunistă. Din punct de vedere artistic, cred că insistența pe tortură a filmului fost o greșeală, deși nu sunt sigur că în acest caz considerațiile artistice au sens.

Torționarul șef își începuse viața ca un tânăr decent, dar sub presiunea torturii a devenit cel mai rău dintre cei răi. Asta până când regimul, mereu gata să-și trădeze oamenii, s-a îndreptat împotriva lui și l-a executat. Să tragem de aici concluzia că în anumite condiții toți putem deveni cei mai răi dintre cei răi?