Băieți și bărbați

Am spus-o de mult timp că atunci când vine vorba de educația și formarea băieților pentru a fi bărbați sănătoși și de nădejde, cu cât ridici mai mult ștacheta, cu atât e mai probabil să le ridici și moralul. Le place întrecerea. Doresc să audă „vei ajunge bărbat”.

Standardele joase îi descurajează. Lăsați ștacheta jos și nu o vor mișca de acolo. S-ar putea să se uite la ea cu dispreț.

Îl cinstești pe băiat dacă îl evaluezi după un etalon înalt. În echipe, băieții, își impun ei înșiși standarde înalte: EI preiau această responsabilitate de la antrenorul lor ca să-și disciplineze coechipierii.

Cel mai devastator lucru pe care îl poate auzi un băiat de la tatăl său ori de la omul care joacă rolul tatălui este acesta: „M-ai dezamăgit. Credeam altceva despre tine.”

Băiatul știe, de asemenea, că anumite lucruri pot fi explicații, nu scuze. „Mi-a fost frică” nu e o scuză. Ar putea să pledeze pentru iertare, dar nu schimbă faptul. „Mă durea” nu e o scuză. „Aveam nevoie” nu e o scuză. „Nu aveam de ales, pentru că dacă nu făceam asta, atunci se întâmpla altceva” s-ar putea să fie o scuză, în funcție de acțiune și de context, presupunând că acțiunea nu era greșită.

Mi se pare că o societate decadentă respinge standardele înalte și dorește slăbiciunea, nevoia (când nu e necesară, ci mai degrabă e vorba de dorințe și alte pasiuni), indiferența, orice numai să nu privească acțiunile drept ceea ce sunt. Cu toate acestea e ciudat că asemenea societăți s-ar putea să fie cele mai resentimentare, neplăcute și lingușitoare – înțesate de mincinoși, având toate păcatele lașilor și molâilor. Nu lăsați ca duhul băieților voștri să fie format de lași și molâi.