Povestea lui Șun cel Măreț, al cărui devotament filial a înmuiat temelia Cerului

Yao cel Mare[1] a fost un împărat blând și plin de virtuți. Sub olbăduirea lui, chinezii erau mulțumiți și trăiau în armonie. Își priveau Împăratul cu admirație și-l respectau ca pe un părinte.

Fiind vechi de ani, Yao se hotărî într-o zi să abdice. Își chemă la el miniștrii și le porunci să-i găsească un succesor înțelept și merituous căruia să-i poată lăsa în grijă cârmuirea Chinei.

Dregătorii îi răspunseră:

— Într-un sat din Munții Li trăiește un băiat pe nume Șun, al cărui devotament filial este exemplar. Chiar dacă părinții și fratele lui îl chinuie, el îi tratează cu tot respectul și cu toată dragostea. Tatăl lui, Gu Sou, e un om aspru și nedrept. Mama lui vitregă e o haină; îl chinuie și-l bălăcărește cât e ziua de lungă. Fratele vitreg al lui Șun, pe nume Siang, e un obraznic și un leneș. E invidios pe Șun și nu știe cum să mai scape de el. Cu toate astea, Șun face cumva și nu-și disprețuiește familia. Purtarea lui de fiu și de frate rămâne ireproșabilă.

Miniștrii adăugară următoarele:

— Când ai lui îl ceartă sau îl bat, el nu se ia în gură cu ei și nu ripostează. Pur și simplu se duce pe câmp unde nu-l vede nimeni și plânge acolo de unul singur. În fiecare zi e pe ogor. Ba ară, ba seamănă, ba plivește ce-a semănat. Tatăl și fratele lui nu mișcă un deget. Devotamentul lui Șun e atât de mare încât a înmuiat temelia Cerului și-a Pământului, care-au decis să-i vină în ajutor. Cum știm asta? Iată: elefanții coboară din munți și-l ajută să-și are brazdele. Îi vezi primăvara cum se aliniază la capătul ogorului și-și înfig fildeșii în pământ. Vara, ciorile și gaițele se adună și smulg cu ciocurile buruienile din țarina băiatului. Natura însăși îi este binevoitoare lui Șun pentru puterea lui de a ține calea dreaptă, în ciuda greutăților vieții și a chinurilor la care-l supun ai săi.

Impresionat de povestea lui Șun, Împăratul Yao trimise nouă dintre fiii săi să-l ajute pe băiat la muncile câmpului. Pe două dintre fiicele sale, E Huang și Nü Ying, le îndrumă să se însoțească cu Șun și să-i slujească. Împăratul îl puse pe băiat la multe încercări și învățături, iar când simți că acesta a căpătat însușirile necesare, îl urcă pe tronul Chinei și abdică.[2]

Sub ocârmuirea lui Șun, poporul chinez a prosperat. Mici și mari, cu toții își trăgeau pacea și fericirea din izvorul de virtuți al tânărului împărat. Iată nenumăratele binecuvântări ale unei atitudini filiale pline de dragoste și respect.

O poezie în cinstea lui Șun spune așa:

În hoarde, elefanții din munții-nalți coboară

Ca să îi are-ogorul sub cer de primăvară,

Iar păsările verii se-avântă din tării

Să-i curețe pârloaga de spini și bălării.

Primit-a sceptrul Chinei de la Mărețul Yao

Urcând astfel pe tronul unde dragonii stau,

Tăria lui de suflet mai tare-i decât fierul,

Purtarea lui aleasă a înmuiat și Cerul.

Traducere de Brad Florescu.

[1] Yao Cel Mare (尧) este un personaj la limita dintre istorie și mitologie, care a domnit 73 de ani (2356-2255 î.Hr.) În timpul domniei sale a avut loc versiunea chineză a Potopului care, după unii cercetători, coincide cronologic Potopului biblic.

[2] Împăratul Șun (帝舜) a fost de asemenea un personaj legendar din istoria Chinei. L-a succedat la tronul imperial pe Yao cel Mare, domnind între anii 2294 și 2184 î.Hr.