Viața pe repede înainte

Mulți dintre noi credem că în zilele noastre totul se mișcă din ce în ce mai repede. Ritmul vieții pare să se fi accelerat. Ne aflăm sub un torent de tehnologii noi, de restructurări la locul de muncă, de mode trecătoare în alimentație, în vestimentație și în leacuri miraculoase. Abia îți cumperi un telefon și deja trebuie să-l schimbi pentru a putea folosi cele mai noi aplicații. Înainte ca tu să fi avut timp să te obișnuiești cu noul sistem IT de la serviciu, a fost deja instalată o versiune nouă. Abia ai ajuns să înțelegi cum să trăiești în pace cu un coleg enervant și organizația se și restructurează, iar acum trebuie să te descurci cu o echipă nou-nouță. Lucrăm în „organizații de învățare” în care singura constantă este schimbarea permanentă, unde singurul lucru de care putem fi siguri este că ceea ce am învățat ieri, mâine va fi depășit. Învățarea continuă și dezvoltarea abilităților au devenit concepte-cheie ale sistemului educațional, în afaceri și în alte domenii.

Sociologii au folosit metafore precum cea de „modernitate lichidă” pentru a descrie epoca noastră, în care totul se află într-o stare de permanentă schimbare.[1] În special timpul este văzut ca lichid – ca și cum toate limitele ar fi fost spulberate. De ce stau lucrurile astfel? Nimeni nu știe precis. Și nimeni nu știe încotro ne îndreptăm. Unii pretind că globalizarea – sau, mai specific, „pericolul globalizării” – presupune că schimbarea permanentă este inevitabilă. Companiile trebuie să se adapteze la cereri și caracteristici schimbătoare, așa că personalul trebuie să fie flexibil și deschis la schimbări. Timp de câteva decenii, anunțurile de angajare au tot repetat această formulă prăfuită: „Căutăm o persoană flexibilă, adaptabilă și deschisă la dezvoltarea personală și profesională”. A sta pe loc este păcatul suprem. Dacă stai pe loc în timp ce toată lumea galopează înainte, ai pierdut. A proceda astfel în zilele noastre e echivalent cu a merge înapoi.

Sub modernitatea lichidă – numită uneori capitalism flexibil, post-Fordism sau societate de consum – prima regulă este că trebuie să ții pasul.[2] Dar într-o cultură în care ritmul tuturor lucrurilor se accelerează în mod constant, acest lucru devine din ce în ce mai greu. Ritmul în care facem orice – de la schimbarea locurilor de muncă la scrierea articolelor sau la gătit – pur și simplu se tot accelerează. De pildă, comparativ cu anii 1970, dormim cu jumătate de oră mai puțin pe noapte, iar față de secolul al XIX-lea, cu două ore mai puțin.[3] În aproape orice aspect al vieții, ritmul s-a precipitat. Vorbim astăzi despre fast-food, despre matrimoniale în viteză (speed-dating), despre reprize de somn scurte (power-naps) și terapii de scurtă durată. De curând, am testat o aplicație care se cheamă Spritz. Îți arată câte un singur cuvânt o dată, dar îți crește viteza de citire de la 250 la 500–600 de cuvinte pe minut. De acum poți citi un roman în câteva ore! Dar oare asta te ajută să înțelegi mai bine literatura? De ce a devenit viteza un scop în sine?

Criticii ritmului schimbării arată că aceasta din urmă ne duce la un sentiment general de alienare față de activitățile în care suntem implicați și la senzația permanentă că nu avem suficient timp. În teorie, progresele tehnologice ar trebui să ne ofere mai mult timp liber – permițându-ne să stăm de vorbă cu copiii, să ne ocupăm de olărit sau să discutăm politică. Dar, de fapt, se petrece exact opusul: timpul pe care îl economisim (de exemplu, prin automatizarea sau externalizarea în lumea a treia a sarcinilor de rutină sau de montaj pe bandă) este folosit pentru noi proiecte și pentru completarea unei agende deja pline. În lumea noastră seculară, nu mai vedem raiul etern ca pe o răsplată la capătul cărării vieții, ci încercăm să înghesuim cât mai mult din el în scurtul timp care ne este dat să-l trăim pe pământ. Desigur, aceasta nu este decât o strădanie inutilă și sortită eșecului. E plauzibil să interpretăm epidemia modernă de epuizare și depresie ca fiind răspunsul individului la insuportabila condiție a accelerării continue. Individul care decelerează – acela care încetinește în loc să grăbească pasul sau poate chiar se oprește de tot – pare să fie „deplasat” într-o cultură caracterizată de o progresie maniacală și poate fi analizat în cheie patologică (de pildă, diagnosticat ca fiind depresiv clinic).[4]

Cum să ții pasul cu o cultură accelerată? A ține pasul implică o disponibilitate constantă la adaptare. Mai implică o dezvoltare permanentă, atât personală, cât și profesională. Cei sceptici vorbesc despre învățarea continuă ca despre o „învățare până la ultima suflare” (pentru mulți, cursurile acelea interminabile ținute de consultanți binevoitori sunt o formă de tortură sau chiar o formă de purgatoriu). În organizațiile moderne orientate către învățare – cu structuri de management plate, cu responsabilități delegate, cu echipe autonome și cu granițe între muncă și viață privată difuze sau inexistente – cele mai importante lucruri sunt considerate a fi competențele noastre personale, sociale, emoționale și de învățare. În lipsa ordinelor emise de către un șef autoritar, ești pus în situația de a negocia cu ceilalți, de a lucra împreună cu ei și de a decide ceea ce pare să fie corect. În zilele noastre, angajații ideali sunt aceia care se văd pe ei înșiși drept surse de competențe și consideră de datoria lor să-și monitorizeze, să-și dezvolte și să-și optimizeze aceste abilități.

O mulțime de relații și practici umane legate de ceea ce, până mai deunăzi, erau considerate a fi aspecte personale sunt astăzi văzute ca niște unelte și sunt utilizate de către companii și organizații pentru a ghida procesul de dezvoltare a personalului. Emoțiile și caracteristicile personale au fost instrumentalizate. Dacă nu poți ține ritmul – dacă ești prea lent, lipsit de energie sau ai cedat de-a binelea – remediile ce ți se prescriu sunt coaching-ul, managementul stresului, mindfulness-ul și gândirea pozitivă. Ni se spune tuturor să „trăim clipa” și nu-i deloc greu să-ți pierzi reperele și simțul timpului atunci când totul în jurul tău se accelerează. A trăi cu gândul la trecut este considerat a fi ceva retrograd, chiar dacă viitorul este doar o succesiune de momente imaginate, fără legătură între ele, iar nu traiectoria unei vieți limpezi și coerente. Este oare posibil să facem planuri pe termen lung câtă vreme lumea este atât de concentrată pe termenul scurt? Mai are rost să încercăm? De ce să ne mai chinuim de vreme ce totul se va schimba din nou, inevitabil? Și totuși, dacă rămâi fidel idealurilor pe termen lung, valorilor și obiectivelor stabile, vei fi considerat o persoană dificilă și rigidă – un „dușman al schimbării”, cum ar spune consultanții. „Gândește pozitiv și caută soluții” – aceasta este mantra și nu vrem să mai auzim vreo văitătură sau să mai vedem vreo mutră acră. Critica este ceva ce trebuie înăbușit. E o sursă de negativitate – toată lumea știe că lucrurile merg cel mai bine atunci când „faci ce faci tu cel mai bine”, nu-i așa?

Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să susții o cultură sănătoasă, poți cumpăra și citi o carte.

[1] Această metaforă îi aparține sociologului Zygmunt Bauman. Vezi cartea sa Modernitatea lichidă (ediția românească: Antet, 2000) și lucrările sale ulterioare, care analizează dragostea, cultura, frica și viața însăși prin prisma conceptului de „lichiditate”.

[2] Am analizat acest lucru în articolul meu „Identity as Self-interpretation”, Theory & Psychology, 18 (2008), pp. 405–423.

[3] Acest fapt este demonstrat de către sociologul Hartmut Rosa în cărțile sale: Alienare și accelerare. Către o teorie critică a modernității târzii (ediția românească: IDEA, 2025) și Social Acceleration: A New Theory of Modernity (Columbia University Press, 2015).

[4] Anders Petersen a descris acest fenomen în mai multe locuri – de exemplu, în articolul său „Authentic Self-realization and Depression”, International Sociology, 26 (2011), pp. 5–24.