Mărturisire despre Alzheimer și Cruce

Acesta este un mesaj pe care l-am trimis unor buni prieteni de aici, care mă întrebau despre stadiul bolii mele Alzheimer și se întrebau dacă este potrivit să mă întrebe despre aceasta. După ce l-am scris, m-am gândit să vi-l împărtășesc și vouă, precum și altor câțiva oameni. Îl puteți da mai departe oricui credeți că ar putea fi interesat. Iată mesajul:

Este cât se poate de în regulă să mă întrebați. Vorbesc foarte deschis despre boala mea, la fel și Gerondissa (Maica Stareță), și nu ascundem nimic, nu avem secrete. De asemenea, nu mai am aproape deloc acea falsă mândrie care mă făcea odinioară să-mi ascund neputințele. Am trecut deja prin acea etapă și am ajuns să-mi primesc boala în umbra Sfintei Cruci.

Mai mult decât atât, am început, încetul cu încetul, să urc și eu pe Cruce împreună cu Domnul nostru și să mă împărtășesc din Pătimirile Sale. Este o lucrare care sfințește în chip uimitor; nici nu știu cum aș putea să o descriu altfel.

Așadar, dacă nu vorbesc prea mult despre boala mea, nu o fac din dorința de a ascunde ceva, nici din mândrie sau dintr-o sensibilitate exagerată, ci numai pentru că încerc să-L păstrez pe Domnul Cel răstignit cât mai aproape de inima mea. Iar El mă va purta prin toate.

Sincer vorbind, această încercare a devenit pentru mine tot atât de mult o experiență duhovnicească, pe cât este una a minții.

De aceea, aș vrea să folosesc acest prilej pentru a vă împărtăși câteva lucruri, fiindcă nu am prea vorbit până acum despre ele. Am discutat în câteva rânduri cu unii dintre prietenii mei, iar ei s-au arătat plini de înțelegere, de compasiune și de ajutor, într-un chip foarte firesc și potrivit. Ei nu-mi sunt doar rude, ci și prieteni adevărați.

Voi vorbi mai mult despre aceasta și cu ceilalți frați ai mei, când ne vom reuni în familie, în vara aceasta. Copiii mei sunt pe deplin în asentimentul meu și înțeleg felul în care privesc această încercare, însă pentru ei este prea dureros să vorbească prea mult despre ea.

Această boală aduce cu sine un sentiment cu totul neobișnuit: parcă te desprinzi, într-un fel, de tine însuți și treci, încetul cu încetul, printr-o metamorfoză, devenind o altă persoană. Nu este o schimbare dramatică, ci mai degrabă o înstrăinare treptată, o deconectare de ceea ce erai odinioară. Și totuși, încă pot să mă rog, să citesc, să-mi verific și să-mi scriu e-mailurile și să-i recunosc pe cei din jur (deși memoria mea de scurtă durată și tendința de a folosi uneori cuvinte nepotrivite s-au înrăutățit în ultima săptămână).

Și, cu toate acestea, într-un chip ciudat, nu simt apăsarea deprimării. (Am trecut prin acea perioadă anul trecut.)

De fapt, în această dimineață, când m-am trezit, Finn se urcase lângă mine și se cuibărise în brațul meu stâng. În același timp, am simțit o dorință de Cer atât de puternică, cum rareori mi-a fost dat să trăiesc, iar această dorire mi-a umplut sufletul de bucurie.

Neurologul mi-a spus, cu ceva timp în urmă, că există un mic procent dintre bolnavii de Alzheimer care, într-un anumit fel, sunt conștienți până la capăt de ceea ce li se întâmplă. El crede că mă număr printre aceștia.

Nu știu dacă aceasta este o binecuvântare sau nu. Dar cred că este o binecuvântare faptul că pot să le împărtășesc celorlalți, atât timp cât va fi cu putință, diferitele etape ale acestei boli. Această împărtășire îmi este de folos mie însumi și poate că le va fi de folos și altora, dacă vor vedea că există și o cale duhovnicească de a primi și de a trăi o încercare care, altminteri, este atât de cumplită.

După cum știți, boala Alzheimer este un proces îndelungat și lent, motiv pentru care a fost numită și „lunga despărțire”. Am citit însă frumoasa carte a lui Patty Davis despre tatăl ei, președintele Reagan, intitulată The Long Goodbye („Lunga despărțire”). Ea povestește că tatăl ei a rămas vesel, senin și politicos, asemenea unui copil de trei ani, până în ultima clipă a vieții sale.

Știu, de asemenea, despre suferința provocată de Alzheimer unor mari și sfinți bătrâni ai vremurilor noastre, care au putut să slujească Sfânta Liturghie și să rostească Rugăciunea lui Iisus până la sfârșit, chiar și atunci când nu-i mai recunoșteau pe cei din jur.

Așadar, boala Alzheimer nu trebuie neapărat să fie un chin neîntrerupt și o experiență lipsită de orice frumusețe, așa cum este adeseori înfățișată. Cred că imaginea înfricoșătoare pe care o avem despre această boală este, cel puțin în parte, și o oglindire a stării de cumplită sărăcire morală și duhovnicească în care se află cultura noastră.

Cu ajutorul medicamentelor, al îngrijirii medicale și al purtării de grijă deosebite din partea Maicii Theadelphi, am avut parte de trei ani în care degradarea a fost relativ lentă. Cred că acest ritm lent va continua încă o vreme, poate chiar câțiva ani.

Acum însă mă aflu într-o etapă diferită.

Sunt foarte binecuvântat să trăiesc în viața monahală și să mă aflu aici, alături de Maica Stareță, precum și în apropierea Părinților și a fraților de la mănăstirea din vecinătate, care păstrează legătura cu mine și mă înconjoară cu multă dragoste și afecțiune.

Mă simt în siguranță și știu că sunt bine îngrijit. Mulți oameni aflați în starea mea nu pot spune același lucru.

Maica Theadelphi îmi este o prietenă bună, un sprijin în îngrijirea de zi cu zi, o însoțitoare în plan intelectual și duhovnicesc. Însă tu și Tim va trebui să o ajutați să-și întărească inima pe măsură ce timpul va trece și simptomele mele se vor agrava. Am vorbit deja cu ea și despre acest lucru.

Are o inimă foarte milostivă și suferă în tăcere din pricina bolii mele, deși, după cum bine vă puteți închipui, nu este deloc genul de persoană care să facă o dramă din toate acestea. Nu acesta este felul ei de a fi.

Spune doar, în liniște: „Nu-mi place deloc lucrul acesta”. Iar această simplă mărturisire, venind din partea ei, spune de fapt foarte mult.

Dintr-o perspectivă strict duhovnicească, aș vrea să vă împărtășesc un gând pe care cred că Dumnezeu mi l-a descoperit încă din clipa în care am primit diagnosticul.

Cel mai mare păcat al meu, păcatul care a stăpânit și a otrăvit cel mai mult viața mea — devenind chiar o patimă — a fost întotdeauna mândria.

Mândria minții, așa-zisei mele superiorități intelectuale, a convingerii că eu știu mai bine și a obiceiului de a-i judeca pe ceilalți fără măsură, socotindu-i uneori mai prejos decât mine.

Acesta este un păcat cumplit, pe care mulți oameni nici măcar nu-l recunosc în ei înșiși. Și totuși, este unul dintre păcatele care, mai presus de toate, ne pot osândi la iad dacă nu izbutim să-l biruim!

A fost păcatul lui Lucifer, păcatul lui Adam și al Evei.

Înțeleg foarte bine cum am ajuns în această stare.

De-a lungul întregii mele vieți am fost peste măsură de mândru de mintea mea, de capacitatea mea intelectuală, de puterea de a cugeta limpede asupra unor lucruri dificile și complicate, de a vorbi și de a scrie frumos, de a înțelege, de a analiza și de a explica lucruri anevoioase.

În copilărie și în tinerețe nu eram bun la sport, nu eram atrăgător pentru fete, nu știam să dansez. Eram un intelectual retras, un șoarece de bibliotecă și un singuratic. Nu aveam alte însușiri sau îndemânări deosebite în afară de mintea mea, așa că m-am folosit de ea și am cultivat-o atât cât am putut.

De fapt, nici nu eram cine știe ce geniu academic, pentru că toate acestea mi se păreau mai degrabă un fel de „joc” superficial. Dar acesta a fost drumul pe care l-am urmat în viață.

Și, deși am încercat să pun aceste daruri în slujba lui Hristos și a Bisericii, atât cât mi-a stat în putință, mândria a rămas totuși ascunsă în mine.

Acum, Domnul mi-a dăruit prilejul de a omorî această mândrie, de a o smeri și de a o dezrădăcina, primind fără cârtire destrămarea treptată a minții mele.

Iar eu primesc această încercare din toată inima, chiar dacă uneori îmi mai curge câte o lacrimă, socotind-o un dar de la El, spre mântuirea mea.

Uneori am simțământul că această moarte treptată a diferitelor puteri ale minții mele este, în același timp, și o moarte a omului celui vechi din mine, o moarte a eului, o lepădare de sine și o moarte a mândriei.

Și oare nu acesta este, până la urmă, însuși rostul vieții duhovnicești?

Domnul a privit înlăuntrul meu și a văzut că nu aveam să ajung la această lepădare de sine printr-o altă cale. Și atunci, pentru că mă iubește foarte mult — cu toate că sunt atât de nevrednic — și dorește să fiu cu El în veci, mi-a dăruit această neobișnuită și minunată ocazie de a muri față de mine însumi, pentru a putea trăi întru El.

Eu văd toate acestea ca pe o mare binecuvântare, chiar dacă uneori este însoțită de durere.

Ei bine, acestea sunt câteva dintre gândurile mele despre această încercare.

Să nu ezitați niciodată să mă întrebați cum mă simt și cum mă mai aflu. Vă voi răspunde cu sinceritate.

Dar să nu vă fie milă de mine și să nu mă priviți cu compătimire, fiindcă nici eu nu mă compătimesc pe mine însumi. Dimpotrivă, bucurați-vă pentru mine, știind că mă aflu pe un drum sigur către Împărăția Cerurilor.

Cred aceasta din toată inima.

Dacă ți-a plăcut articolul și vrei să susții o cultură sănătoasă, poți cumpăra și citi o carte.