Monștrii noștri

de Joseph Sobran 

Am remarcat recent în cărțile pe care le-am citit cuvântul „monstru” aplicat ființelor umane (altele decât Newt Gingrich).  Am ezitări în privința folosirii cuvântului.  Ne face să-i desconsiderăm mult prea ușor pe semenii noștri, ca și cum păcatele lor nu au nimic de-a face cu noi.

Un critic de carte academic îi aplică acest cuvânt lui Mao Zedong, a cărui tiranie personală asupra slujbașilor săi și cruzimea manifestată față de sutele de milioane de oameni în numele cărora domnea au fost expuse în memoriile doctorului său. Un caz exemplar, pe cât de teribil pe atât de tulburător, este povestea unui băiat acrobat de la un circ pe care Mao îl frecventa.  În timpul unei reprezentații la care participa și Mao, băiatul a căzut foarte grav. Pubicul s-a îngrozit iar colegii au sărit să îl ajute pe copil. Dar Mao a continuat să vorbească și să râdă cu anturajul său ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și nici nu a întrebat apoi vreodată despre starea băiatului.

Episod după episod îl arată pe Mao ca fiind crud, singuratic, egocentric și indiferent față de suferința celorlalți. Așa s-a întâmplat când a refuzat să accepte tratament pentru boala venerică pe care o transmitea sutelor de tinere cu care se culca. „Ce contează? Pe mine nu mă deranjează” spunea el.

Criticul folosește și alte cuvinte pe lângă „monstru”, cum ar fi de pildă, „psihotic”. Dar limbajul psihologiei nu face altceva decât să ne dea cuvinte care sună tehnic pentru același lucru: dispariția șocantă a sentimentelor umane obișnuite.

E remarcabil cât de des suntem înclinați să folosim aceste cuvinte pentru conducătorii din secolul XX: Mao, Lenin, Hitler, Stalin, Pol Pot și Idi Amin ies în evidență, dar lista ar putea continua. Ceea ce ridică următoarea întrebare: Există o tendință naturală pentru ca acești „monștri” să ajungă în frunte? Sau faptul de a ajunge în frunte scoate monstrul latent din fiecare?

Întrebarea e aproape retorică. Cu toții vedem cum se transformă oamenii agresivi, investiți cu puțină autoritate, atunci când au un avantaj de putere față de ceilalți. Se poate observa asta și la funcționarii meschini peste care dai în situații cotidiene, cum ar fi reînnoirea carnetului de șofer. Aroganța funcției!

Unii dintre acești oameni, cât ar fi de ei de grosolani, sunt altfel decenți. Dar unii sunt genul care execută ordinele pentru indiferent cine se nimerește să fie la putere. Aveți în vedere că cei pe care îi numim „monștri” și „psihopați” trebuie să se bazeze pe o mulțime de oameni „normali” pentru a-și pune în aplicare ideile. Asta ar trebui să ne șocheze întotdeauna. Ar trebui să ne facă să ne uităm în sufletele noastre. Ar fi, de asemenea, cel mai bun motiv pentru a limita puterea statului.

Un alt „monstru” prezent la știri în ultimele zile este, desigur, Susan Smith, femeia care a pretins cu lacrimi în ochi să-i fie returnați „copiii ei” pe care chiar ea îi omorâse. Putem accepta ca normal un om care aruncă bombe peste orașe, putem chiar să-l aclamăm ca pe un erou, dar nu putem face asta cu o femeie care și-a ucis copiii.

Înțeleg că Susan Smith nu avea antecedente negative cu copiii săi. Se pare că este chiar îngrozită de ce a făcut. Dacă i-ar fi avortat, ar fi fost considerată în continuare „normală”.

Dr. Thomas Szasz, cel care a scris revoluționara carte „The Myth of Mental Illness” arată că ne-a intrat în obicei să vedem în spatele fiecărui act îngrozitor o „boală mentală”. Obiceiul de a caracteriza fiecare act de cruzime severă ca „psihoză” și alți termeni de același fel,  au consecința ironică că autojustifică răul.  Vrem să sugerăm că noi nu am putea face niciodată asta. Dr. Szasz observă că mulți oameni din zilele noastre cred în Dumnezeu dar nu în iad. În mintea modernului, „o milă” terapeutică înghite dreptatea.

Îmi place ce spunea amicul roman: „nimic din ce e omenesc nu-mi este străin.” Când citesc de Mao sau de cineva ca Susan Smith, încerc să-mi imaginez ispitele lor, nu pentru a-i scuza, ci pentru a mă analiza pe mine. Unul din motivele pentru care „Macbeth” este o piesă formidabilă ține de faptul că arată cum crime îngrozitoare își au originea în interior, fără ca autorul să le scuze în vreun fel.

Și nu ne duce pe noi în ispită.