de Joseph Sobran

Cuvintele par să formeze parteneriate. Odată, discriminai între.  Acum discriminezi contra. „Discriminarea” nu mai este astăzi expresia unei minți subtile, ci a unui caracter viciat. Unul care te face incorect politic, că tot veni vorba.

Liberalismul a reușit să-și impună reglementările verbale asupra întregii populații. Toată lumea trebuie să aibă grijă cum folosește pronumele, altfel riscă stigmatizarea. Politețea a migrat de la „cioară” (negro) la „negru”, la „african-american”, fiecare etapă fiind un nou capriciu al celui care se întâmplă să stabilească acum aceste lucruri la fel de imperios ca ultima dată. Ideologia sectară a învins în momentul în care s-a transformat într-o etichetă pe care toți trebuie să ne-o însușim.

Cu toții ne dăm seama că limbajul a devenit corect politic. Există totuși vreun principiu ordonator?

Cred că da. El a fost rezumat în scandările unor protestatri de la Stanford: „Hey hey, ho ho, Western culture’s gotta go.” Suntem împinși către o serie de mici repudieri ale patrimoniului apusean. Regulile în schimbare ilustrează acest lucru.  Blasfemiile și obscenitățile sunt binevenite. Dar noile tabuuri interzic „rasismul”, „sexismul” și alte atitudini incorecte politic. (Religia este pur opțională dar bigotismul trebuie „eliminat.”)

Herbert Butterfield în „The Whig Interpretation of History” se plângea de tendința istoricilor de a vedea controversele trecutului prin categoriile anacronice de „progresiv” și „reacționar”. Istoricii Whig interpretează ciocnirea dintre, să spunem, Reformă și Biserică nu în termeni pe care adversarii furioși de altădată i-ar fi înțeles, ci ca o bătălie între forțele viitorului (Luther) și forțele trecutului (Papa Leo X).

Această metodă de a nivela dezbaterile complicate în melodrame ușor de înțeles s-a răsfrânt în jurnalism. Multe „știri” au drept subtext lupta dintre băieții buni progresiviști și ticăloșii reacționari. În pofida eticii neutralității pe care trebuie să o afișeze jurnaliștii, un angajament moral inconfundabil își face loc în reportajele despre conflictul dintre papă și teolog, guvern și protestatar, patroni și muncitori, alb și negru, bărbat și femeie. Simțim cum ni se transmit indicii legate de cine ar trebui să dispară.

Forțele Progresiste sunt întotdeauna mânate de cele mai bune intenții: sunt  miloase, curajoase, conștiente, luminate, orientate spre viitor, iubitoare de pace. Toți acești termeni au astăzi o miasmă stângistă, deși media folosește rareori termenul de „stânga”. Reacționarii, pe de altă parte, sunt mânați de atavisme: ură, frică, superstiție, lăcomie, ignoranță, egoism, rezistență oarbă la schimbare.

În discursul jurnalistic „ura”, de pildă, a devenit asociată în mod exclusiv cu cauzele de „dreapta”. (Vezi de pildă Newsweek, passim).  Niciun progresist nu urăște vreodată pe cineva, cu toate că el (sau ea) poate simți o îndreptățită mânie sau furie.

Jurnaliștii folosesc cu generozitate termenul de „dreapta”, dar fără să-l definească. Este un termen standard pentru tot ceea ce ține de trecutul întunecat. Teocrație, capitalism, sclavie, militarism. Toate acestea sunt de dreapta. Fascistul, monarhistul, libertarianul, constituționalistul. Toți sunt, cumva, de dreapta, deși singurul lucru pe care îl au în comun este faptul că se opun socialismului.

Ceea ce numesc conservatorii „părtinire” în discursul presei este mai degrabă un Weltanschauung, pe jumătate conștient, dar care formează și umbrește orice lucru. Ziariștii pot să încerce din răsputeri să fie exacți și să înăbușe partizanatul fățiș.  Nu își dau seama însă că sunt părtinitori prin chiar categoriile pe care le folosesc. Nu înțeleg că există categorii alternative.

În urma vremurilor

În mintea ziarisului desăvârșit, conservatorul nu este cineva care o filosofie anume, care să fie discutată, ascultată, dezbătută. El este pur și simplu cineva rămas în urma vremurilor, care se agață de trecutul urât și stânjenitor pe care toți oamenii educați ar trebui să-l depășească. Conservatorul nu este atât de greșit în atitudinea sa, cât defunct, condamnat la dispariție. De ce să dezbați cu un dinozaur?

Categoriile progresiviste ultime nu sunt rai și iad, bine și rău, ordine și haos, ci Viitor și Trecut. Chiar și insultele progresivistului țin de cronologie: arhaic, demodat, Neanderthal, medieval, dinainte de Potop, fosilizat, învechit, preistoric, antic, troglodit, de sec. XIII – XVIII etc. Pentru liberal toate acestea sunt condamnări irefutabile.  Trecutul, rău!

Așadar în dramaturgia jurnalismului, problema din fiecare controversă este aceea de distribuție: care parte reprezintă Trecutul și care Prezentul? Și acest soi de stereotipie, cu pronosticurile încorporate legate de cine va triumfa, i-a condus pe jurnaliști la o serie de gafe jenante. Reagan a fost reacționar, și de aceea nu a fost un candidat viabil. Mișcarea pentru viață a fost reacționară. De aceea nu a fost demnă de știri (spre deosebire de mișcarea pentru drepturi civile.) Șahul Iranului și Somoza erau reacționari. De aceea trebuiau să fie înlocuiți de forțele progresului. (Ce te faci însă cu trupa de hip hop 2 Live Crew care reprezintă libera exprimare – Progresul – dar este îngrozitor de sexistă – Reacționară?)

Istoria însăși a început să demoleze mitologia progresivistă. Socialismul este într-o ruină morală, politică și economică. Bunii sălbatici din Lumea a Treia ne-au arătat ce urmează după „eliberare”. Și totul este atât de obositor. Am văzut cum Viitorul și-a dobândit propriul său trecut compromițător. Speranțele progresiviste sunt consumate. Dar jurnalismul nu a învățat încă să folosească alt limbaj.

Traducere din engleză de la http://www.fgfbooks.com/Sobran-Joe/2018/Sobran180112.html