de Peter Hitchens

Cât de palpitant este când cineva, în sfârșit, hotărăște să protesteze împotriva ta! Bine, a fost o mică adunare (o singură persoană) și a avut loc în Southampton, duminica, într-o dimineață ploioasă. Dar mi-a fost dedicat în totalitate. Întins pe drum era un cearceaf umed pe care scria „Peter Hitchens este un alcoolic rasist ipocrit”. Nu accept această caracterizare în întregime, dar date fiind circumstanțele, de ce să ne încurcăm în detalii? Mai ales că m-a pus pe gânduri.

Lângă cearceaf, rânjind, era un individ cu o căciulă de lână și ochelari de soare. Era palid, cu genul de trăsături pe care le capeți atunci când stai cu lunile într-un subsol cu un computer în față, încercând să transformi băuturile dulci în grăsime.

Ce a determinat această manifestare de ură politică și dispreț personal? După o discuție scurtă și nesatisfăcătoare, în care mințile noastre nu s-au întâlnit, am înțeles că problema o reprezenta preferința mea pentru legi împotriva cannabisului și dorința ca ele să fie aplicate mai riguros. Criticul meu credea că marijuana reprezintă o cauză morală. Pentru el, libertatea de a consuma cannabis stă alături de libertatea de expresie, gândire și asociere. Sunt mulți ca el și printre ei se află un număr surprinzător de conservatori sau oameni care scriu pentru publicații conservatoare.

Mi se pare complet greșit, din foarte multe pubcte de vedere. Consumatorii de cannabis pot crede că sunt oaze de bucurie. Dar, de regulă, produc suferințe cumplite celor din jur, în special familiilor lor. Mulți dintre ei sunt mult prea tineri ca să știe ce fac, punându-și în pericol nu doar inteligența și educația, ci probabil chiar sănătatea. Cei care se îndoiesc de asta ar trebui să mediteze la soarta tristă a lui Henry Cockburn, fiul lui Patrick, redată atât de emoționant în cartea lor „Henry s Demons”.

 

Am presupus că majoritatea oamenilor rezonabili ar realiza că o lege bine aplicată ar fi cea mai bună armă împotriva incredibilei presiuni de grup care îi determină pe școlari să își riște sănătatea lor mentală cu amenințare periculoasă, cum este cannabisul. Dacă o astfel de lege ar fi supărătoare pentru câțiva căutători de plăcere, cu siguranță ei nu ar fi atât de egoiști încât să sacrifice situația unor copii ai altor persoane, doar de dragul plăcerii lor, nu? Oh, ba da, ar fi.

Nu mult după acest incident, am întâlnit o altfel de mânie, venită dintr-un cu totul alt context. De data aceasta, atacatorul a fost Sam Bowman, directorul de politici al Institutului Adam Smith. Acuzându-mă de autoritarism, el a susținut: „Ca adult, ar trebui să fiu capabil să-mi bag naiba în corp tot ceea ce îmi face plăcere. Cu condiția că sunt conștient de riscuri, nimeni nu este într-o poziție mai bună decât mine să evalueze costurile/avantajele personale ale unei acțiuni.”

S-ar putea oare ca drogurile și libertatea să fie aliați? Nu. Legalizarea drogurilor înseamnă o societate în care mintea moare și în care iau avânt tot felul de vicii, puturoșenie și dezastre personale. Folosirea în masă a unor droguri precum cannabisul este un cadou pentru autorități, care în secret trebuie să se bucure de acceptarea pasivă pe care o generează.

Aldous Huxley, un profet mult mai exact decât George Orwell, a prevăzut acest lucru în „Brave New World”,  o distopie în care instinctele sexuale erau libere iar mintea era în robie. S-a temut mai mult decât de orice altceva că oamenii ar putea să iubească și să se bucure de această sclavie. Esențial în acest proiect era „soma”, drogul imaginat de el pentru fericire, care „avea toate avantajele creștinismului și alcoolului și niciunul dintre neajunsuri…iei o pauză de la realitate, de câte ori vrei și te întorci la fel, fără dureri de cap și fără mitologie.”

Soma deja apare în văzul nostru, fără proteste și fără semnale de alarmă.  Numeroasele rețete pentru „antidepresive” și „tranchilizante”, fără să mai vorbim de îndoparea copiilor, care se presupune că suferă de ADHD, cu medicamente care afectează mintea, îmi par o confirmare rapidă a acestei profeții.
O țară anesteziată se confruntă cu șomajul, crizele economice, disoluția familiei, analfabetismul, școlile proaste, nu încercând să reformeze aceste rele, ci prin drogarea victimelor, astfel încât să suporte mai ușor aceste lovituri.

Cum ar fi dacă s-ar putea vinde legal cannabisul? Suntem mult mai aproape de acel moment decât vă gândiți. Această țară pretinde că are legi foarte dure împotriva drogurilor și unii oameni chiar cred acest lucru. Dar nu îți ia mult să descoperi că marijuana este la fel de legală aici ca și în Amsterdam. Noi doar nu ne facem reclamă cu permisivitatea noastră, parțial pentru că votanții mai bătrâni nu sunt pregătiți pentru adevăr, parte pentru că suntem obligați de tratatele internaționale să menținem o aparență a legii împotriva acestui lucru.

Cum este posibil ca într-o țară în care drogurile se presupune că sunt ilegale, ele sunt atât de accesibile iar celor care sunt prinși cu droguri asupra lor nu li se întâmplă nimic sau foarte puțin?  Cum se face că „avertismentul pentru cannabis”, o acțiune fără forță sau penalitate, neaprobată de Parlament, a devenit metoda favorită a poliției de a interacționa cu cei prinși cu droguri? Cum poate Pete Doherty să scape droguri ilegale pe podeaua unui tribunal, să fie prins de un paznic și apoi să iasă liber din clădire, dacă, așa cum ni se spune, trăim într-o țară cu o prohibiție dură a drogurilor?

Răspunsul este că versiunea oficială este pur și simplu falsă. De la o întâlnire memorabilă a cabinetului din februarie 1970, nu a mai existat în Anglia niciun „război împotriva drogurilor”, doar pretenția oficială că există așa ceva. Îi rog pe amicii comentatori, publiciști și experți: vă rog nu luați de bune afirmațiile conform cărora problemele noastre cu drogurile vin din aplicarea zeloasă a unor legi nemiloase, căci altfel îmi voi pune o căciulă de lână și voi protesta împotriva voastră și a păcatelor voastre, chiar în fața casei în care locuiți.

Traducere din engleză de la https://www.spectator.co.uk/2012/10/high-society