Diavolul se ascunde în cuvinte

de Theodore Dalrymple

Unele cuvinte din presă nu sunt folosite doar ca scurtături, ci și ca niște clopoței pavlovieni care stimulează saliva ideologică. Este de ajuns să fie scrise sau pronunțate pentru ca gândirea să înceteze, și din moment ce uneori gândirea este un proces dureros care prezintă riscul de a ajunge la concluzii nedorite, astfel de cuvinte oferă protecție împotriva unor asemenea dureri și disconfort. Pentru unii oameni, în special în Europa, printre aceste cuvinte se numără sărăcie, liberalism și austeritate (lista este departe de a fi exhaustivă).

Conotațiile sărăciei sunt acelea din definiția Dr. Johnson: nevoia de necesități. Și nu se va găsi nimeni care să apere foametea, lipsa de adăpost, sau goliciunea. Dar înțelesul sărăciei în zilele noastre îl reprezintă un venit cu 60% mai mic decât venitul mediu, așa că ceea ce se înțelege prin asta nu este atât sărăcie, cât inegalitate. O societate în care fiecare om are garantat un venit compus din șase cifre s-ar confrunta cu o „sărăcie” accentuată, iar o țară incomparabil mai săracă ar putea avea mai puțină sărăcie, în sensul tehnic al cuvântului. În perioadele de recesiune, o astfel de sărăcie este în scădere nu pentru că toți oamenii sunt mai bogați, ci dimpotrivă: deoarece veniturile mari sunt în declin, iar cele mici (cel puțin cât există asigurări sociale) nu. Dar, în consecință, nimeni nu o duce mai bine material. Bineînțeles că toată această discuție nu atinge problema distinctă dacă egalitatea veniturilor este un ideal dezirabil.

În presa britanică și franceză, liberalismul (sau neoliberalismul ori ultraliberalismul) înseamnă economie laissez-faire. Sensul însă este de societate dominată de legea junglei în care, ca să schimbăm termenii metaforici în mijlocul frazei, fiecare este pentru el și Dumnezeu pentru toți. Pentru presa franceză, Marea Britanie este o societate ultraliberală, iar toate problemele manifeste ale țării provin din faptul că piețele sunt lăsate să conducă societatea, care, după cum ni se spune că gândea Margaret Thatcher, oricum nu există. Termenul „liberalism” este folosit iarăși și iarăși, în pofida faptului că 90% din educația și sănătatea din Marea Britanie sunt etatizate, că piața chiriilor este foarte reglementată, că sunt multe alte piețe pe care intrarea este extrem de dificilă sau practic imposibilă din cauza reglementărilor statului. Repet, termenul impropriu lasă neatinsă problema cât de mult ar trebui reglementat (după cum lasă și problema acelor scopuri în sine dezirabile). Dar este la fel de precis să numești Marea Britanie o comunitate liberală pe cât este să numești libertariană Coreea de Nord. „Corporatistă” ar fi un termen mai adecvat deși niciun cuvânt singur nu poate capta o realitate atât de complexă.

În fine, austeritatea. Acest cuvânt este folosit în Europa pentru a denota încercări ale guvernului de a-și adapta mai atent (nu în mod absolut) cheltuielile la venituri.  Ar fi la fel de precis a numi cheltuitor pe un avar bogat care își cumpără o franzelă. Din nou spun, a folosi terminologia corectă nu rezolvă chestiunea dacă încercarea de a echilibra bugetele statelor este înțeleaptă sau stupidă economic, dar o discuție serioasă cu greu poate începe când a cheltui mai mult cu 3% sau 4% decât veniturile aflate la dispoziție, în loc de a cheltui, să spunem, 8% sau 10%, este văzut ca un fel de act sadomasochist ori ascetism penitențial. Toată terminologia este viciată, fără îndoială, dar unii termeni sunt mai viciați decât alții, iar unii nu reprezintă altceva decât minciuni în toată splendoarea și  extrem de interesate.

Traducere din engleză de la https://www.city-journal.org/html/devils-diction-15476.html

­­