Slavă Domnului pentru ateiști!

de Joseph Sobran

Avalanșa recentă de bestselleruri ateiste nu contenește să mă învigoreze și presupun că nu sunt singurul creștin în situația asta. Îmi place să văd cum adversarul meu încearcă să vină cu cele mai bune argumente. Până acum au fost mai degrabă jalnice.

Christopher Hitchens, pe care îl știu cel mai bine, este de departe cel mai isteț și distractiv din tot grupul de ateiști. Am citit de două ori cartea sa „dumnezeu nu este mare”. În esență nu este decât o lungă tiradă împotriva a ceea ce el numește „dictatura celestă”, în care refuză pueril să scrie numele lui Dumnezeu cu majusculă (deși scrie cu litere mari numele zeilor păgâni. Păi atunci dacă scriem „dumnezeu”, de ce să nu scriem și „zeus” și „venus”?)

Un critic, Michael Kinsle în „The New York Times”, l-a creditat pe Hitchens (sau ar trebui să spun „hitchens”?) cu o mișcare strălucită în carieră, și cu greu l-am putea contrazice! A făcut deja o avere și a apărut în nenumărate emisiuni tv, dezbătând cu teologi importanți ca Al Sharpton care, mi se spune, l-a dominat complet. (Cum se prăbușesc cei puternici!) Bănuiesc că a-l avea pe Hitchens împotriva noastră ar trebui să fie un fel de consolare pentru că îl avem pe Sharpton de partea noastră.

Este tentant să-i aplici lui Hitchens butada Dr. Samuel Johhson despre Rousseau: „Un om care vorbește atât de bine nonsensuri trebuie să știe că vorbește nonsensuri.” Dar mă tem că ar fi nedrept față de Rousseau. Hitchens chiar pare să creadă că șubrezește credința în Dumnezeu, la fel cum pare să fi crezut că obscenitățile sale au discreditat-o pe Maica Tereza.

Un polemist persuasiv trebuie măcar să fie capabil să prindă argumentul părții adverse. Hitchens, care m-a răsucit și m-a împuns în dezbaterile politice, pică rușinos aici testul elementar.

Să luăm de pildă formula pseudo-isteață „dictatură celestă”. Câtă imaginație, înțelegere umană, sau pur și simplu obiectivitate îți ia să înțelegi că pentru creștini Dumnezeu nu este un dictator intimidant care își impune voința Sa, ci un Tată iubitor mai dispus să ne ierte pe noi decât am fi noi dispuși să ne iertăm? Bănuiesc că nu este surprinzător ca un vechi troțkist să îl conceapă pe Dumnezeu în termeni bruți de putere pură. Nu doar că Hitchens nu îi va convinge pe creștini cu răutățile sale, dar îi va înstrăina și pe agnosticii rezonabili.

Din câte îmi dau seama, chiar asta încearcă să facă.  Poți vedea în cartea lui un fel de „șaradă”, ca și cum ar încerca să vadă cât de tare poate întinde coarda, câte minciuni sfruntate, calomnii, absurdități, exagerări și contradicții flagrante poate scrie.

Recunosc că această teorie este la fel de greu de susținut pe cât este ideea că el este de fapt sincer, dar aveți în vedere următorul lucru: Hitchens și-a pierdut o mulțime din prietenii săi de stânga  și mare parte din prestigiul intelectual după ce a susținut războiul din Irak, pe care doi dintre papii urâți de el l-au condamnat. (Religia este principala cauză a războiului, după cum știm cu toții, exceptând acele momente când aduce pacea.) Poate fi această carte o încercare sucită de a-și recăpăta prestigiul în lumea pretențioasă?

Dar din nou, Hitchens a declarat într-un interviu pentru New Yorker că se așteaptă ca „dumnezeu nu este mare” să fie cartea pentru care lumea îl va ține mine, ceea ce sugerează că de fapt vrea să fie ținut minte pentru această maculatură. Greu de înțeles.

În urmă cu câțiva ani, Hitchens a scris o carte elogioasă despre George Orwell, un alt ateist, dar un personaj mult mai onest și un scriitor mult mai bun. Orwell este cinstit cu cititorul și nu apelează niciodată la batjocură și calomnii acolo unde este nevoie de argumente solide. Poți fi sigur că abordează candid un subiect serios. A murit, țineți minte, când era un zece ani mai tânăr decât este Hitchens acum – un fapt izbitor dacă nu știi despre ei nimic în afara stilului pe care îl practică. Doar unul scrie având de partea sa maturitatea.

Lewis and Chesterton

Trebuie să spun că mă irită când Hitchens îl privește de sus pe C.S. Lewis, un alt maestru de la care ar putea lua lecții de scris, de gândire și maturitate, printre altele. Lipsa țipătoare de generozitate față de orice creștin dă mărturie completă despre misiunea sa umanitaristă. Până și un păgân putea scrie „nimic din ce îmi este omenesc nu îmi este străin.” Hitchens sună mai degrabă la personajul lui Shakespeare, Malvolio: „Creaturi nevrednice: eu nu-s de-o ființă cu voi..”

Ateiștii m-au făcut să-l citesc din nou pe Chesterton și, cum lucrurile se leagă, de la Chesterton am ajuns din nou la Lewis. Săptămâna trecută mă fascina geniul lui Chesterton. Săptămâna aceasta m-a fascinat cel al lui Lewis. De asemenea, mă fascinează încrederea lui Hitchens că le este superior.

Hitchens merge chiar până într-acolo încât sugerează că Iisus nu a existat de fel. Dar după cum au argumentat mulți, contrazice bunul simț să crezi că patru evangheliști neintelectuali ar fi putut inventa cel mai memorabil, influent și bineînțeles iubit personaj din istoria umanității.

Dacă este atât de ușor, lăsați-l pe Hitchens să încerce câteva șarlatanii pe care le pune pe seama creștinilor. Câteva fericiri și parabole nemuritoare vor fi de ajuns pentru mine.

Poate am doar o stare proastă astăzi, dar cartea lui Hitchens mi se pare drept o insultă puerilă nu doar la adresa lui Dumnezeu, a credinței și a rațiunii, dar de asemenea la adresa a tot ceea ce este bun și onorabil chiar în această lume. Fără îndoială asta se întâmplă și pentru că am citit-o de două ori. Poate că dacă o voi citi din nou îi voi face dreptate.

Se naște câte un fraier în fiecare minut, spunea P.T. Barnum, iar vânzările acestor cărți ateiste, dintre care „dumnezeu nu este mare” reprezintă doar una, demonstrează că era vorba de o subestimare de proporții. Pe de o parte, Hitchens pune pe seama religiei „dorințele deșarte”. Pe de altă parte, acuză religia că a produs o viziunea a iadului groaznică și în întregime falsă. Ei bine, unde a avut dreptate? Pot spune doar că mi se pare evident care parte este vinovată de „dorințe deșarte”, începând cu ideea plăcută că nu vom fi niciodată răspunzători de păcatele noastre.

Și de ce sunt atât de supărați că Dumnezeu nu există? Pe baza premiselor lor este nedrept – dacă nu un pic ciudat – să-L acuzi de acest lucru!

Traducere din engleză de la http://www.fgfbooks.com/Sobran-Joe/2010/Sobran100324.html