„Cea mai bună nouă clădire din lume”

În ziarul „The Guardian” din 16 ianuarie 2017, este un articol despre o clădire din Peru care „tocmai a primit…titlul de cea cea mai bună nouă clădire din lume.” Din moment ce instituția care a acordat premiul a fost Royal Institute of British Architects (RIBA), era normal ca această nouă clădire să fie o mizerie estetică, un urcior la ochi: deoarece prin acordarea de premii pentru lucruri dezgustătoare RIBA își camuflează crimele prezente și trecute. Și totuși clădirea, în întregime din beton, nu arată nici măcar pe jumătate la fel de rău pe cât va arăta în câțiva ani.

Arhitecți au fost două femeie irlandeze. Una dintre ele a spus despre munca lor: „suntem interesate de greutate. Pentru noi, bucuria arhitecturii este simțul greutății, a susține o greutate, sentimentul de a te mișcă împreună cu forțele gravității. Este o nevoie foarte primară.”

Am observat că atunci când un artist sau un arhitect începe prin a spune „sunt interesat de”…este la fel de sigur că urmează verzi și uscate, după cum noaptea urmează zilei. Ce înseamnă că bucuria arhitecturii este dată de simțul greutății, de a susține sau a sprijini? Arhitectura este un fel de concurs de haltere?

A spus cineva care a ajuns pentru prima dată la Veneția sau la Taj Mahal: „Oh, ce simț minunat pentru susținerea greutății?” Și poate fi ceva o nevoie primară, dintre toate lucrurile, adică o nevoie care precede toate celelalte nevoi?

Desigur că o clădire impresionantă estetic poate fi un miracol ingineresc, dar ingineria este un ajutor, nu un dictator, și este folosită pentru un scop utilitar sau estetic, sau ambele în același timp. Schelele stațiilor de tren victoriene ilustrează perfect acest lucru.

Entuziastul redactor de arhitectură al „The Guardian”, Oliver Wainwirght, spune despre cele două arhitecte că „bazându-se pe tradiția din Peru a peisajelor terasate, au creat un Machu Pichu modern.” Din fotografia alăturată articolului, se vede ciudățenia, unghiulară a clădirii, fără niciun fel de unitate integratoare. Spațiile sale sunt meschine, înguste și opresive, iar proporțiile sunt un dezastru. Și astea toate se pot observa înainte de momentul origina în care cimentul începe să se deterioreze. În viitor niciun turist nu va veni să se minuneze la așa ceva.

Și totuși, din nefericire, este probabil ca aceasta să fie „cea mai bună nouă clădire din lume.” Din nefericire, aceasta ne spune mai mult despre lume decât despre clădire. Una dintre probleme este că pseudo-filosofiile arhitecților au întâietate în fața gustului. Fie al lor, fie al celor care le comandă case.