Oamenii care l-au inventat pe Napoleon

A scrie despre Napoleon este o acțiune riscantă. Îl expune pe autor la criticile fanilor orbiți de entuziasm pentru care el este eroul din altă lume, și la cele ale detractorilor la fel de fanatizați care văd în el doar tiranul meschin. Pe aceleași coordonate, majoritatea istoricilor oscilează între aprobarea și condamnarea acestei personalități controversate și cumva încă relevante. Este unul din marile merite ale lui Philip Dwyer că rămâne într-atât de detașat de subiectul său încât îl face pe cititor să își uite propriile prejudecăți. Se apropie de subiect cu disciplina unui chimist în laborator: își înțelege protagonistul dar nu îl compătimește.

Marele său merit este capacitatea sa de a deconstrui fiecare propoziție și acțiune  napoleoniană în componente istorice, culturale și personale. Ca și Nero, Napoleon și-a mitologizat conștient și consistent persoana și acțiunile, făcând uz de fiecare mediu avut la dispoziție – artă, presă, ritual – și de întreaga varietate de artefacte culturale ale vremii sale. Aducând propria strălucire fiecărui eveniment, adesea rescriind istoria, și reprezentând propriile acțiuni în formule specifice, și-a scris propria legendă. Această legendă și-a impus propria logică și propriile nevoi, care au dictat sau cel puțin au sugerat acțiunile sale viitoare. Per total, Napoleon nu a făcut și nu a spus lucruri dintr-un impuls emoțional sau din vreun simț moral al binelui  și al răului. Majoritatea actelor sale erau calculate și au urmărit un program politic. Din acest motiv a spus cine a spus (dacă a fost cineva care a spus) că uciderea ducelui d’Enghien „a fost mai mult decât o crimă, a fost o greșeală” din partea lui Napoleon.

Familiaritatea autorului cu mediul politic, cultural și uman, în care s-a mișcat Napoleon îi permite să descifreze simbolurile folosite pentru a transmite mesajele subliminale necesare în dobândirea unei puteri totale. Mai departe, aceasta îi permite să prezinte motivul din spatele cuvintelor și acțiunilor sale, ceea ce este cu mult mai revelator decât orice încercare de analiză psihologică. Aceasta se oprește întotdeauna în fața omului însuși, în timp ce Napoleon, în termeni politici, a fost întotdeauna parte dintr-o schemă mai largă.

Un bun exemplu este acapararea puterii în 1799. O analiză mai atentă dezvăluie că Napoleon a fost un pic mai mult decât o figură importantă într-o lovitură a unui grup care dorea să aducă stabilitate în Franța. Nevoia unei a treia căi între iacobini și regaliști căuta modelul unei republici „romane” cu un consulat puternic. Este adevărat că Napoleon i-a păcălit pe mulți dintre cei care au pus la cale lovitura, pentru a deveni prim consul și practic conducătorul absolut al Franței, dar a făcut-o cu sprijinul total al altora, și al unei părți în creștere din populație, care se gândea că merită prețul plătit. Acest lucru a fost făcut posibil prin promovarea unei imagini, cu ajutorul tablourilor și al textelor, a tânărului general drept salvatorul național, iar un foarte mare număr de oameni erau interesați ca această imagine să prindă. Cu reputația pe care o avea la acel moment, nu era nicio șansă ca oacheșul și măruntul general să pună mână pe putere și să o păstreze doar cu propriile mijloace.

Simplul fapt că o astfel de legendă a putut să prindă atât de bine este o dovadă a propagandei strălucite și a abilității sale de a-și prezenta viața ca un basm. Acest basm a fost un element esențial în scopul mai adânc al venirii sale la putere, și anume de a obloji rănile produse în societatea franceză de Revoluție și Teroare, prin fuziunea socială realizată sub conducerea unui om obișnuit, predestinat să reconstruiască Franța în acord cu un scenariu în întregime nou.

Un alt domeniu în care abordarea lui Dwyer este revelatoare privește episodul imperial. Această asumare a titlului de împărat cu toată pompa și ritualul corespunzător, costumele ridicole și etalarea burlescă, este interpretată în general (mai puțin de fani) ca o expresie a ambiției sale nemăsurate și a megalomaniei progresive, la care încoronarea lui Jean-Bedel Bokassa ar părea să fie cel mai aproape corespondent.

M-am întrebat întotdeauna cum se face că toți cei de lângă el care îl cunoșteau de când era un soldat tânăr și obscur, au putut accepta o asemenea pantomimă absurdă și să-l trateze cu tot respectul cuvenit unui suveran legitim. Mulți dintre ei erau, la urma urmei, figuri impresionante și nu aveau nevoie de titlurile pe care el li le-a acordat.

Dwyer demonstrează că și acest episod a fost o întreprindere în care cei implicați, inclusiv o mare parte din oamenii politici semnificativi ai zilei, au văzut o prelungire logică a modelului cezarist și au considerat-o necesară pentru a crea o Franță modernă cu o ierarhie socială bazată pe meritocrație. Întreaga aventură napoleoniană, de la Brumar 1799 la Waterloo, a fost despre construcția unui nou stat și a unei noi societăți franceze. Din acest motiv nu e existat cine știe ce opoziție față de Napoloen, chiar și din partea celor care îl displăceau profund, și explică de ce a fost primit cu atâta entuziasm când s-a întors din Elba și de ce o mare parte din societatea franceză visa la o a treia venire a sa, și de ce rămâne un factor în politica franceză.

Cunoașterea incredibilă a materialelor la sursă, nu doar asupra lui Napoleon și a Franței, îi permite autorului să plaseze omul și faptele în contextul mai larg al istoriei europene, asupra căreia a avut o atât de mare relevanță.

Dwyer nu neglijează aspectul militar, deși și aici arată cum au fost interpretate, reprezentate și uneori ignorate bătăliile din  motive politice și personale. Nici nu neglijează viața sentimentală a lui Napoleon. Este foarte bun când vorbește de tensiunile și conflictele care au măcinat familia Bonaparte care a jucat un rol important în întreaga întreprindere. Aici, ca peste tot, produce detalii minunate și anecdote semnificative.