Problemele etichetei ADHD

Presupusa maladie „ADHD” a suferit multe transformări în ceea ce privește numele și natura sa. În anii ‘50 a fost folosit termenul de „tulburare hiperkinetică”. În anii ‘60 s-a vorbit despre „disfuncție minimă a creierului”. În orice caz, incidența sa era limitată și problema neimportantă. Apoi, în SUA, în anii ‘70 și ‘80, conceptul de „deficit de atenție” a început să fie utilizat, și „concentrația deficitară” mai degrabă decât „hiperactivitatea” a început să fie văzută drept caracteristica definitorie. Abia spre sfârșitul anilor ‘80 a fost introdus termenul de ADHD, iar presupusele sale simptome nu au fost stabilite definitiv până în anul 1994.

În opinia mea, această istorie nu poate fi înțeleasă fără a privi la celelalte evenimente care s-au petrecut în lume în aceeași perioadă. Țările occidentale au trecut după revoluția culturală din anii ‘60 prin schimbări care au început să afecteze copilăria. Unele dintre ele sunt rezultatul direct al revoluției culturale. Altele sunt independente de ea, dar au survenit în același timp. Ele îmi par că oferă o explicație alternativă la creșterea uluitoare a proporției copiilor problematici. Unele dintre aceste caracteristici sunt comune atât Marii Britanii cât și Statelor Unite (acolo unde „ADHD” este cel mai frecvent diagnosticat). Altele sunt specifice unei singure țări. Țineți cont că „ADHD” este mult mai frecvent diagnosticat la băieți decât la fete, iar simptomele sale diferă în funcție de sex.

Să le luăm pe rând:

1. Facilitarea divorțului în anii ‘60 și creșterea exponențială a numărului de familii destrămate, părinți vitregi etc.
2. Succesul tot mai mare în țările occidentale al tipului de educație „centrat pe copil”, care implică sarcini repetitive, testări frecvente și abolirea competiției, ceea ce oferea băieților un debușeu pentru instinctele lor
3. Dispariția din școlile elementare și primare a profesorilor de sex masculin, care sunt mult mai abili decât profesoarele în a controla băieții, în combinație cu suprimarea pedepselor corporale și a altor forme de penalizare eficientă.
4. Dispariția orelor de sport și a altor forme de exerciții fizice, acompaniată de vânzările terenurilor de joacă.
5. Pericolul tot mai mare al drumurilor publice, ceea ce a condus la faptul că elevii nu mai merg pe jos sau cu bicicleta la școală, fiind astfel deprivați de o fromă importantă de exercițiu
6. Apariția în aproape toate casele a televizorului color, care merge aproape fără întrerupere și care include un număr din ce în ce mai mare de canale pentru copii. De asemenea, majoritatea dormitoarelor pentru copii au televizoare pe care le controlează copilul.
7. Invenția și succesul rapid al jocurilor pe calculator.
8. Tot mai multe mame merg la muncă departe de casă. Copiii nu mai au astfel parte de supravegherea adultă, de un exemplu și de o frână în viețile lor.
9. Folosirea pe scară tot mai mare în alimentația de acasă a fast-food-ului ultraprocesat, multe produse țintind specific copiii, bogate în zahăr, chimicale și alte ingrediente nesănătoase.
10. Colapsul cvasitotal, influențat de factorii de mai sus, al ideii că un copil ar trebui să aibă un program fix cu ore de somn și că ar trebui să doarmă cu mult mai mult decât un adult.

Cele de mai sus indică, în opinia mea, o schimbare socială radicală în ceea ce privește copilăria din societățile noastre, care în mod necesar are un efect semnificativ asupra comportamentului copiilor. Cred că oferă cel puțin o explicație alternativă importantă la întrebarea de ce milioane de copii din zilele noastre sunt diagnosticați ca „tulburați”.

„Dar copilul meu se culcă la ore fixe, nu mănâncă fast food, merge la o școală bună unde face foarte mult sport și are parte de multe exerciții. Avem o căsnicie stabilă și fericită, programul lui la televizor și computer este limitat. Frații și surorile sale sunt modele de comportament, și cu toate astea el este imposibil”, îmi scrie cineva.

Vă cred. Din faptul că există o explicație socială pentru o mare parte din „ADHD” nu rezultă că există o explicație socială pentru toate comportamentele dificile. Thomas Edison era văzut ca un coșmar de profesorii săi, cu mult înainte de „ADHD” și din fericire pentru noi toți, nu a fost tratat cu medicamente, altfel am fi fost săraciți de multe invenții.

Desigur că nu toți copii etichetați cu „ADHD” suferă de fapt din cauza indiferenței, a suprastimulării, a dietei neadecvate sau a lipei de exercițiu.  Dimpotrivă, o explicație umbrelă facilă („ADHD”) este folosită pentru a îngloba multe probleme dificile: cei cu maladii fizice, cei prost crescuți, cei cu care nu este nimic în neregulă dar care nu pot sta locului, sunt gălăgioși și problematici în mod natural, și care intră de cele mai multe ori în definiția „copilului energic” dată de Mary Sheedy Kurcinka în excelenta sa carte dedicată subiectului (…)

Mai este o variabilă pe care nu am menționat-o până acum, deoarece este foarte sensibilă deși cred că este foarte importantă.
În ultimii ani, atât în SUA cât și în Marea Britanie, părinții ai căror copii au fost diagnosticați cu „ADHD” pot aplica în anumite cazuri pentru alocații de la stat. În Marea Britanie, beneficiile financiare sunt destul de consistente. Părinții pot primi 5350 de lire pe an, plus o alocație pentru îngrijitor de 2,376 de lire și un credit de 2300 de lire pe an. Nu există statistici oficiale legate de câte dintre cele 320.000 de familii cărora li s-a prescris Ritalin beneficiază de toate acestea, dar creșterea rapidă a diagnosticului de „ADHD” în SUA, mai mult de patru milioane de cazuri, a survenit cu siguranță și ca urmare a introducerii acestor beneficii (…)

Traducere din engleză de la hitchensblog.mailonsunday.co.uk