Simpatia pentru sălbatici

M-am pierdut într-o minunată carte, „Țărmul mortal: Povestea fondării Australiei”, de Robert Hughes, mai cunoscut în calitate de strălucit critic de artă. Nu pot decât să-i admir stilul și erudiția, dar în același timp există o trăsătură specială și deranjantă în privința scriiturii, care se întâlnește adesea la liberali.

Istoria timpurie a Australiei începe în jurul anului 1770, când continentul a fost descoperit de englezi. Acolo i-au găsit pe aborigenii locali, care se aflau prin părțile locului de un mileniu dar care nu aveau niciun fel de istorie scrisă. Abo, după cum sunt adesea numiți, erau ceea ce unii dintre noi am numi primitivi.

Erau nomazi, vânători și pescari experimentați, și nu practicau agricultura. În fapt, în bună măsură își duceau viața fără haine și adăpost. După cum ne spune Hughes, nici măcar nu-și construiau colibe, ci se mutau dintr-o peșteră în alta. Nu aveau proprietate sau ierarhie socială, cu excepția femeilor care erau în întregime la dispoziția bărbaților,  care puteau să le împrumute prietenilor sau vizitatorilor fără se le ceară permisiunea. Femeile erau, de asemenea, oferite dușmanilor, care puteau preveni un război dacă se culcau cu ele (sau puteau începe unul prin refuz). Doamnele nu aveau niciun cuvânt de spus în această poveste. Dacă nu se supuneau bărbaților, riscau o bătaie cruntă sau moartea.

Copiii aborigeni nedoriți – nedoriți de bărbați, desigur – erau avortați sau, dacă se nășteau vii, capetele lor erau izbite de stânci. Copiii diformi erau întotdeauna uciși. Nici în privința bătrânilor, aborigenii nu erau foarte sentimentali.  Când nu mai puteau ține pasul cu migrația tribului, pur și simplu erau lăsați să moară.

Potrivit lui Hughes, spălatul era necunoscut aborigenilor. Acest fapt le-a fost teribil de pregnant noilor veniți englezi, în mare parte ocnași, care, fiind pleava societății engleze, nu erau oricum niște modele de igienă, dar care totuși au considerat că miasma de pește stricat a indigenilor era insuportabilă. Chiar și după lungi și grele vremuri petrecute pe mare, englezii nu erau deloc atrași când femeile locale se apropiau de ei.

Aborigenii aruncau sulițele cu o precizie incredibilă, iar când se supărau deveneau niște războinici înfiorători. Una peste alta, circumstanțele erau de așa natură încât armonia interrasială nu a înflorit. Cele două popoare se priveau unul pe celălalt cu dispreț și ură.
Țineți minte că mă bazez pe Hughes. Nu știam aproape nimic de aborigeni – și doar cu puțin mai mult despre nefericiții Angliei din secolul al XVIII-lea – înainte de a deschide această carte. Ambele grupuri erau în mod evident departe de standardele moderne de civilizație.

Ceea ce face această carte în mod special fascinantă este atitudinea autorului. Simpatia lui Hughes nu merge în direcția propriilor strămoși, ci înspre aborigeni. Îi desconsideră pe englezi, pe care în mod anacronic îi acuză de „rasism”, nu însă și pe nativi, care, după cum sugerează cele de mai sus, nu erau tocmai niște liberali pur-sânge.

După părerea lui Hughes, aborigenii erau foarte bine adaptați la viața din Australia. Era casa lor. Dar majoritatea englezilor erau acolo involuntar, din cauza codului penal sever al Angliei, după care copiii puteau fi exilați pentru ofense minore (un furt neînsemnat, de pildă). Iar pentru ei supraviețuirea în acest tărâm straniu reprezenta o luptă incredibil de dură, chiar și neținând seama de aborigeni.

Două popoare mai străine unul de altul cu greu pot fi imaginate. Niciunul nu au căutat această întâlnire bizară. Dar indignarea lui Hughes este rezervată doar pentru englezi. El preferă sălbaticul perfect, căruia îi iartă orice (chiar și infanticidul), civilizatului imperfect căruia nu îi iartă nimic.

Într-adevăr sunt multe de criticat la englezi și există tragedie în soarta aborigenilor – în special mai târziu când au fost exterminați din senin în numele progresului. Dar există de asemenea ceva inuman de arogant într-un povestitor al acestei istorii tragice, care își asumă rolul de judecător arbitrar, nefiresc de exigent cu o tabără și infinit de indulgent față de alta.
Uneori oamenii civilizați comit crime sălbatice. Dar sălbaticii le comit în mod curent. Nu există niciun motiv pentru a trece cu vederea diferența dintre civilizație și sălbăticie. Este un motiv pentru a încerca să îmbunătățim civilizația.

Simpatia pentru străin poate fi nobilă, dacă presupune simpatia pentru cei de-un neam. Dar după cum a spus Robert Frost, un liberal este o persoană care nu va lua partea alor săi într-o luptă. „Nimic din ce e omenesc nu mi-e străin”, spuneau romanii, dar prea mulți liberali par străini de civilizația căreia îi datorează propria viață.