De ce sentimentele tale nu sunt atât de importante

Trăim într-o cultură a sentimentelor puternice. Cum „simțim” în legătură cu ceva este în general tradus prin „ceea ce cred”. Nu așa stau lucrurile. Majoritatea oamenilor au o sumă de sentimente și trăiri care servesc în mare scopului de a susține o poveste pe care și-o spun lor înșiși cu privire la cine sunt. „Sunt o persoană căreia îi pasă de animale”.  Această afirmație nu trece dincolo de descrierea caracterului. Ar fi mai potrivit să spună „sunt genul de persoană care se definește printr-o sumă de sentimente”. Trăirile noastre adesea nu se ridică la nivelul acțiunii, nici nu constituie un mod de viață. Caracterul real al unei persoane poate fi cel mai bine observat urmărind-o timp de câteva săptămâni și studiind acțiunile (nu ascultând cuvintele). Cum simțim și cum trăim nu sunt adesea același lucru.

Sentimentul este o funcție a pasiunilor, sau mai degrabă a pasiunilor superficiale. Este o dispoziție spre plăcere. Un sentiment care spune „cred că suferința umană este groaznică” reprezintă în general un sentiment care va evita confruntarea cu natura suferinței și adevăratele ei profunzimi. Dacă ești un om decent din clasa de mijloc, poți evita întâlnirile cu multe forme de suferințe. Îți poți filtra lista de prieteni astfel încât ceea ce vezi și auzi să fie numai lucruri plăcute și agreabile.

Într-o cultură condusă de consum, sentimentul este o dispoziție crescută și manipulată de cei care doresc să ne vândă lucruri. Ei nu vând sentimente. Mai degrabă, folosesc sentimentele pentru a vinde produse. Sentimentele sunt mult mai maleabile decât convingerile înrădăcinate sau decât un mod de viață autentic. „Modul de viață” al majorității americanilor este nediferențiabil, indiferent de sentimentele lor. Poți vizita toate casele dintr-un cartier și nu îți poți face o idee cu privire la sentimentele locatarilor, cu excepția unor abțibilduri sau a unui suport pentru arme dintr-o camionetă. Dar stilurile de viață ale concetățenilor noștri reprezintă mai degrabă un eșantion redus de comportamente.

Sentimentalismul este o practică seculară în care oameni seculari se conving pe ei înșiși că viețile lor contează.

În timp ce făceam cercetări pentru acest articol am dat peste un citat interesant al lui Stanley Hauerwas:  „Aveam un coleg la Universitatea Notre Dame care preda iudaism. El era evreu și spunea întotdeauna că orice religie care nu îți spune ce să faci cu organele tale genitale, cu tigăile și cratițele nu poate fi interesantă. Este foarte adevărat. În biserică ți se spune ce poți să faci și ce nu poți să faci cu organele tale genitale. Nu îți aparțin. Nu sunt private. Ceea ce înseamnă că nu poți comite adulter. Dacă o faci, nu mai faci parte din „noi.” Desigur că tigăile și cratițele sunt la fel de importante…”

Aș merge mai departe și aș spune că Biserica are mai multe de spus despre tot corpul nostru (ca și despre tigăi și cratițe).

Acest exemplu sugerează găunoșenia sentimentalismului. Creștinii secularizați (ca și evreii secularizați) au un sentiment aparte că trupurile lor le aparțin, iar viața lor morală este guvernată de cum cred și simt ei înșiși, și nu de ceea ce o „instituție religioasă” le spune.

De-a lungul anilor în care am lucrat cu convertiți la ortodoxie, am întâlnit ocazional oameni care ezitau să devină ortodocși „deoarece este atât de greu”. Ceea ce înseamnă acest lucru, în general, este că ortodoxia pretinde lucruri care merg dincolo de sentimentele seculare. Sentimentele seculare ne sugerează că suntem liberi să credem ce dorim, câtă vreme acea credință ne-o exercităm în privat și nu impune prea multe celorlalți. Ceea ce înseamnă că este bună credința ta, cât timp nu este mai mult decât o credință.

Când am întâlnit prima oară acest tip de obiecție față de ortodoxie, m-am gândit că oamenii au în vedere întregul șir de posturi monastice, ceea ce li se pare greu. Prima mea reacția a fost să subliniez că practica ascetică din parohie este mai puțin exigentă, dar cărțile și calendarul tind să descrie maximul. Cu timpul, mi-am dat seama că nu aceasta era de fapt problema. Marea problemă era că ortodoxia (predată cum trebuie) cere un stil de viață non-secular. Este în mod caracteristic supărătoare. Aș spune că ar trebui să fie chiar stânjenitoare public din când în când.

Secularismul ne-a învățat să gândim ca agenți individualizați. Și astfel, când apar întrebări despre bine și rău, secularismul ne lasă debusolați într-o mare de sentimente. Aud frecvent astfel de lucruri precum „este complicat”, adică „am sentimente contradictorii în legătură cu această chestiune”. Este normal pentru ființele umane să aibă sentimente contradictorii, deoarece sentimentele sunt în bună măsură consecința patimilor dezordonate care ne stăpânesc. Ne pare rău pentru cineva, dar în același timp ne este și un pic frică. Vrem să-i ajutăm dar ne este frică să nu facem vreo scenă. Credem că bebelușii sunt minunați. Dar circumstanțele unei tinere mame necesită compasiune. Mereu și mereu, patimile ne domină. Fiecare sentiment este real, dar ele nu reprezintă sub nicio formă o fundație solidă pentru a lua decizii, cu atât mai puțin pentru a conduce o societate și a împărți dreptatea.

Filosoful moral Alasdair MacIntyre are un fragment celebru în care descrie contradicțiile din gândirea americană modernă. Analizând o serie de decizii importante ale Curții Supreme de Justiție el remarcă pozițiile filosofice contradictorii din interiorul unui singur paragraf.  Nu putem gândi. Noi simțim și sentimentele noastre au învățat să facă zgomote asemănătoare gândirii.  Consecința o reprezintă o confuzie complicată.

Dar în realitate, dragostea nu este complicată. Uneori este aprigă sau amară, înțelege supărarea și suportă durerea. Dragostea nu tremură în fața sentimentului. Sentimentul este complicat deoarece este o masă de pasiuni, nu un singur lucru.

Aristotel a fost printre primii filosofi care au descris viața morală. Abordarea sa nu a constat în a întreba care este natura a ceea ce este bine și greșit. În loc de asta, întrebările sale priveau caracterul unei persoane bune. Adevărata persoană bună o numit-o „suflet mare”. O persoană cu suflet mare acționează bine datorită caracterului ei bun. În felul acesta, moralitatea devine o chestiune de virtute și de dobândire a ei. În acest punct, Aristotel și ortodoxia pică de acord.

O persoană guvernată de patimi (sentimente) nu va fi în ultimă instanță un agent moral de încredere, deoarece nu posedă virtuțile unui suflet mare. A educa un suflet în sentimentalism înseamnă a-i distruge caracterul. O cultură dominată de sentiment mai degrabă decât de virtute, nu se poate guverna pe sine nici nu poate fi încredințată cu responsabilitate când interacționează cu alte culturi. Aceasta este cultura în care noi trăim. Ceea ce explică și de ce opțiunile care ne sunt prezentate, sunt invariabil rele. Într-un tărâm al sentimentului, un tărâm fără virtute, nu există decât agenți morali fără caracter. Nu va ieși nimic bun din ei.

Aceste observații nu sunt niște noutăți, dar sunt cu siguranță niște certitudini. Credința creștină ne oferă un ghid clar în materie de bine și rău. Mai important, ne oferă mijloacele prin care putem deveni genul de persoană care face bine. Dobândirea virtuții reprezintă scopul principal al vieții ortodoxe – a fi precum Hristos în toate lucrurile. El este adevărata imagine a unui suflet mare.
Credința noastră are multe de spus când vine vorba de trupurile noastre și chiar într-un anume sens de ceea ce trebuie să facem cu tigăile și cratițele noastre Aceste instrucțiuni nu sunt date pentru a ne strivi. Sunt instrumente pentru dobândirea virtuții. Virtutea pune problema caracterului. Ce tip de persoană face binele? Cei conduși de sentiment și de patimile educate în mijlocul unei culturi consumeriste nu vor deveni niciodată oameni virtuoși.

Sentimentele sunt interesante. Vin și pleacă precum micile plăceri ale vieții. La final, nu contează prea mult dacă nu li se permite să conteze prea mult. În acest caz contează deoarece ne distrug și ne transformă în sclavi.

Dumnezeu vrea mai mult de la noi.