Originile secularismului

Mă interesează foarte mult originile secularismului și sunt fascinat de întrebarea: cum a ajuns creștinismul de la o mișcare mică și persecutată din Palestina să devină un fenomen european numit „Creștinism”, doar pentru a fi retrogradat apoi la o poziție evident marginală în societatea apuseană modernă?

Potrivit unei teorii, creștinismul și-a făcut-o cu mâna lui. Cu alte cuvinte, creștinismul – sau cel puțin o mutație a creștinismului apusean – reprezintă originea secularismului.  Probabil că cel mai cunoscut susțintător al acestei teze este Charles Taylor, profesor la McGill Universtity din Montreal, care a primit în anul 2007 premiul Templeton.

Taylor este cunoscut astăzi îndeobște pentru lucrarea sa de 900 de pagini, „Epoca Secularismului”, în care examinează declinul creștinismului începând cu Evul Mediu – când necredința se presupunea că este inimaginabilă – și până astăzi, când necredința este o alternativă viabilă, printre atâtea altele.
Taylor se inspiră din opera lui Ivan Illich, cel care în cartea sa „Deșcolarizarea societății” a argumentat în favoarea abandonării sistemului de educație publică.

„Illich susține că modernitatea apuseană își are originile într-o mutație a creștinătății latine, în care Biserica a început să-și ia foarte în serios puterea de a forma și modela oamenii în acord cu cerințele evanghelice (pentru a crea o nouă ordine)”, scrie Taylor (…)

Această creație a unei ordini noi și civilizate a reușit dincolo de ceea ce creatorii săi au sperat la început, dar în schimb a dus la o nouă interpretare a ceea ce ar putea fi ordinea creștină, o ordine care a început să fie văzută din ce în ce mai mult în termeni „imanenți”. Această versiune de creștinism a fost dezbrăcată de conținutul „transcendent” și a fost astfel pregătită pentru o nouă semnificație, în care înțelegerea ordinii – ceea ce numim ordinea morală modernă – putea fi acceptată fără originile sale teologice, fără cadrul providențial și, în unele cazuri, chiar împotriva lui, cum au făcut Voltaire, Edward Gibbon și, într-un fel, David Hume.

Potrivit lui Taylor (și lui Illich), încercarea de a crea o cultură creștină a produs în mod paradoxal o cultură seculară în care creștinismul este o alegere printre multe altele și unde practica creștină nu reprezintă altceva decât un aspect sau un compartiment a ceea ce numim „viață”.

Sau, mai precis, încercarea de a construi o ordine creștină a schimbat definiția a ceea ce înseamnă să fii creștin. În Noul Testament și în Biserica primară, a fi creștin reprezenta o chemare radicală. Creștinul era acela care era botezat în moartea lui Hristos, și își petrecea restul zilelor omorându-și sinele și murind pentru lume (paradoxal, pentru salvarea lumii) prin credință, rugăciune neîncetată, posturi frecvente, cultivarea trezviei și grija pentru săraci, văduve și orfani.

Astăzi, pentru noi, un creștin este acela care merge regulat la biserică, care face rugăciune semiregulat, care are anumite simboluri și cărți creștine în casă, care se opune legalizării de către stat a anumitor activități prin marșuri sau prin vot. Perspectiva creștină de astăzi, călduță și seculară, este cea cu care se identifică cei mai mulți creștini. Dar, în realitate, creștinul secular este un creștin după chipul modelat în Renaștere și Iluminism de oameni care doreau o ordine morală „nouă, civilizată, politicoasă”. El se conformează acestor caracteristici, dar atât. Nimic mai mult.