Icoana Împărăției lui Dumnezeu – Ripide și Prapuri (10)

Evantaiele liturgice (ripidele) sunt printre cele mai vechi tradiții ceremoniale. Ca toate lucrurile, în vechime scopul lor era practic. Purtătorii de evantai i-au slujit pe regi de-a lungul istoriei, și fără îndoială că această îndatorire a fost concepută pentru a ține departe insectele și a-i proteja de căldură. Dar funcția lor nu a rămas doar utilitară. Deja în Egiptul faraonilor, prezența oamenilor cu evantai, de-a stânga și de-a dreapta regelui, a devenit un semn ceremonial de reverență și onoare. Picturile din mormintele egiptene îi arată pe purtătorii de evantai slujind atât zeilor cât și faraonilor. Astfel, un simplu lux a devenit o convenție iconografică care arată cine este demn de o onoare. Nu este o întâmplare că evantaiele au dobândit acest simbolism important. O pereche de ripide, înalte și simetrice, care au pictate pe ele penele multicolore ale păsărilor exotice, au o putere ceremonială intrinsecă.  Evantaiele au verticalitatea semeață a steagurilor de luptă, dar se înclină cu deferență în fața autorității stăpânului. Nu se poate gândi un simbol mai bun pentru închinare în fața unui rege sau a unui zeu.

Folosirea ceremonială a ripidelor a precedat, așadar, cu multe milenii credința creștină. Ele au fost adoptate pentru folosul Bisericii nu pentru vreun scop mundan ce ținea de căldură sau de insecte, ci pentru că erau un simbol ceremonial al cărui mesaj era recunoscut universal.  Cel mai vechi evantai liturgic datează din secolul al VI-lea. Este dintr-o placă de metal și are întipărit imaginea unui serafim înconjurat de pene. Aceste pene de metal trimit la prototipul antic de evantai în care se foloseau pene adevărate pentru a face vânt. Dar rolul său s-a schimbat. Dumnezeul creștin nu are nevoie de brize răcoroase, ci stă pe tronul divin înconjurat de îngeri puternici și incandescenți. Evantaiul însuși a devenit o icoană a îngerilor care se adună în jurul Tronului Ceresc – o semnificație nouă și mai adâncă adăugată unui obiect vechi. La fel ca în cazul simbolurilor, acest al doilea înțeles (care între timp a devenit probabil înțelesul primar) nu a apărut arbitrar. Fără îndoială că a fost sugerat de asemănarea dintre evantaiele vechi cu pene și icoanele serafimilor.

Pe măsură ce simbolismul ripidelor a evoluat, la fel s-a întâmplat și cu utilizarea lor liturgică.  Ripidele nu mai sunt folosite în principal pentru a face vânt darurilor. În tradiția rusească, această funcție arhaică este efectuată astăzi doar de un diacon în ziua hirotonirii sale. Ripidele sunt folosite pentru a simboliza prezența invizibilă a îngerilor în timpul actelor liturgice semnificative. Sunt purtate în timpul Vohodului Mare când strana cântă:  „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim si făcătoarei de viață Treimi întreit-sfânta cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm.” Slujitorii la altar iau locul îngerilor și cară ripidele serafice precum soldații cară heraldica regimentului lor.

Crucea pentru procesiuni se bucură și ea de o vechime venerabilă. Crucea a fost adoptată în mod universal ca un simbol al victoriei Bisericii lui Hristos în secolul al IV-lea. Înainte de victoria obținută la râul Milvius în anul 312, Constantin a văzut pe cer semnul crucii alături de cuvintele „In hoc signo vinces – Sub acest semn vei învinge”. Împăratul a adăugat crucea Chi-Ro deasupra steagului imperial, iar instrumentul prin care a fost omorât Hristos a fost transformat într-un simbol al victoriei sale.

În folosința liturgică, crucea procesională își menține uzul ceremonial și heraldic. Nu este gândită ca o icoană, adică pentru închinare și contemplare (cum se întâmplă cu Crucea de pe Golgota în Sfânta și Marea Vineri). Mai degrabă, este un semn al sobornicității prin care fiecare biserică de parohie își expune afilierea mistică cu biserica triumfătoare. În același fel, fiecare biserică poartă crucea în procesiune ca steag al lui Hristos și simbol al autorității sobornicești. În conformitate cu funcția lor heraldică, minunatele cruci care au supraviețuit din vremea Bizanțului sunt mari și nobile. Au o putere vizuală imensă, cu brațele ieșite în afară și nestemate atârnate, un design care respiră încredere și triumf. Adesea sunt acoperite cu argint, împodobite cu icoane, strălucind în soare ca niște săbii ascuțite.

Soldații romani cărau de asemenea un vexillium sau steag, care înfățișa heraldica regimentului lor specific. În Roma creștină, aceste drapele militare aveau adesea pe ele imaginea lui Hristos. Folosirea liturgică a praporilor vine, istoric vorbind, din utilizarea lor militară. În mod tradițional, o parohie are un prapor cu icoana sa principală, drapelul local al regimentului. Sunt foarte întâlniți, de asemenea, praporii cu Sfânta Mahramă nefăcută-de-mâini, imaginea cu Hristos Însuși trimisă regelui Abgar, ca semn al puterii sale vindecătoare. Praporii înfățișează adesea o imagine a Theotokos, protectoarea orașelor și bisericilor și modelul suprem pentru toți creștinii. Praporii care înfățișează arhanghelii și sfinții militari proclamă puterea spirituală a Bisericii în fața oricui s-ar gândi să o conteste. Fără îndoială, în folosința liturgică, acești prapuri reprezintă o demonstrație de forță împotriva demonilor. Dar aceiași prapuri erau folosiți de armatele ortodoxe ca o demonstrație de forță contra dușmanilor lor tereștri.

Procesiunile liturgice ale Bisericii Ortodoxe sunt modelate după standardele procesiunilor militare din Roma Imperială. Aceste procesiuni aveau loc în timpul festivalurilor și a perioadelor de război ca o paradă a slavei și puterii legiunilor romane. Biserica Ortodoxă merge în alai cu crucea, ripidele și prapurii la marile sărbători pentru a înfățișa puterea ei spirituală și autoritatea cerească. Vederea glorioasă a bisericii pe pământ aranjată pentru procesiune în toată puterea ei este cea care înflăcărează inimile credincioșilor și slăbește puterea demonilor.

Credincioșii creștini au o nevoie specială de tărie în timp ce se apropie de sfântul potir. Cu frică și cutremurare stau în fața Trupului și Sângelui lui Hristos și își mărturisesc lui Dumnezeu nevrednicia lor totală. Vohodul Mare se oferă credincioșilor pentru a le întări credința lor. Darurile sunt aduse pentru ca toți să le vadă, nu pentru a ne face de rușine pentru păcatele noastre, ci într-o procesiune a puterii și slavei. Victoria Bisericii este deja înfăptuită, iar triumful ei este înfățișat în ochii tuturor. Prin această ceremonie, creștinii sunt reîncredințați că se pot apropia de sfântul potir fără frica morții, deoarece triumful vieții este asigurat.

Mintea modernă și pragmatică este înclinată să considere ceremoniile a fi cumva îndoielnice. Cunoaștem originea arhaică a ripidelor și prapurilor și le dezavuăm ca instrumente care au servit unor scopuri astăzi inutile. Acest pragmatism este superficial. Nu toată ceremonia liturgică poate fi explicată ca înfrumusețare a rugăciunii și tainelor. O parte din ceremonie este pur și simplu ceremonie – o sărbătoare a puterii și frumuseții bisericii. Nu ar trebui să fim deloc rușinați de alaiul măreț al Bisericii. Să recunoaștem mai degrabă că și ea îl slăvește pe Dumnezeu. Să lăsăm Biserica să-și decoreze procesiunile cu prapuri înalți și frumoși, blazonați cu icoane mari și puternice precum drapelurile de bătălie din vechime. Să o lăsăm să le înalțe sus și dârz, deoarece nu simbolizează mărirea noastră, ci doar a Lui.